Eu am știut:
Salvarea e prin poezie, prin dragoste, prin moarte,
Nu prin gândirea logică, organizată.
Viața înseamnă extinderea entropiei
Pe când evoluția, perfecționarea aduc moarte.
Cu cât reziști mai mult ritmului schimbărilor,
trăiești mai mult;
Iubesc dezordinea, exteriorizarea spontană,
tot ce nu-i organizare
Căci toate copilăriile înseamnă viață
Dragostea fizică și maturizarea apropie moartea
Dar oare nu e-n moarte o salvare?
Eu acum gândesc lucid, organizând
Noianele de gânduri efemere.
În consecință, conform teoriei precedente
Nu sunt în nici un caz nemuritor.
Perpetuum mobile e timpul ce tot trece
Nu e o mașinărie ce o poți strica
E doar o continuitate delirantă
De spațiu, timp, materie și-energie
Noi suntem înăuntru, sau afară?
De-am fi-năuntru-am fi și noi perpetuum
De-am fi afară nici noi nu am mai fi
Și-atuncea, nu e totul o confuzie?
Individualitatea ne rupe de șabloane
Ne scoate din mașinărie. Dar cu trupul
Noi aparținem împăratului Materie
Atotputernic și susținător al vieții
"Nu vrei să mori, nu-i așa?" ne-ntreabă dânsul
"Atunci asculta-vei de mine și va fi bine".
E doar o mică păcăleală în plus sau în minus
Ce mai contează asta când toate sfârșesc la fel?
Generații interminabile, perpetuum mobile
Mor în singurătate și prin fii renasc
După moarte cei ce s-au iubit cu-adevărat
Se întâlnesc, beau o Cola și discută
Doar ei au această șansă minunată
(Concluzia: Coca Cola is the best!)
Căci dragostea și moartea-s împreună
Două tăișuri ale aceleiași albe arme.
Toți gândim logic și organizat
Dar salvarea e prin poezie, dragoste și moarte
Iar sacrul este o ireversibilă și latentă momeală...
Eu am știut.