Se fãcea cã plângeam pe-un liman fãrã gãri,
Din catarg in catarg troienind asteptãri,
Rãsturnând vechiul cer peste ape si vânt,
Ca un dor neinvins de invinsul pãmânt.

Pasul meu rãstignea moartea zilei in cer
Pe-un altar, purpuriu continent auster,
Vagi dureri se stingeau aprinzând vagi cãinti
In privirile-mi reci – nerostite dorinti.

As fi vrut sã cuprind din albastrul de jar
O fãrâmã de-apus ca un ultim hotar,
Si sã fur un alt glas pentru trupul promis,
Anotimp zbuciumat cu finalul deschis.