e o nostalgie continuă
pentru tot ceea ce nu ar fi trebuit să trăiesc să fiu
era numai un joc de copil
fiecare privire lipită de la distanță împrăștiindu-se pe asfalt
și totuși ne părea atât de rău când terminam învinși striviți de pereții sălii de cinema
aveam un fel de nebunie în încăpățânarea noastră de a trece nivel cu nivel
unul în fața celuilalt alergând către primul obstacol și apoi tot mai departe
acoperiți de sudoare și cu tălpile zgâriate până la os nu mai simțeam nimc
nu mai vedeam decât cifra înscrisă pe bariera din față
drumul se subția cu cât noi mai prăbușeam încă un pas până la finish
începuseră să ni se prelingă stropi încinși de pe coapse și umeri
dar nu era nimic capabil să ne oprească
pământul de dedesubt conservase un strat de cioburi în care ne reflectam chipurile în fiecare noapte
eram singuri și de acum pereții se apropiau fulgerător de trupurile noastre
aproape izbindu-se unul de altul
apa creștea într-un ritm de neconceput de la o clipă la alta
iar noi ne făceam mici tot mai mici în fuga noastră continuă
ne strângeam ca două bucăți de cauciuc topit
zidurile ne acopereau închizând drumul de sticlă
totul era ciudat totul se dărâma mereu
ne țineam încă de mână plutind deasupra labirintului
dar nimeni nu câștigase
finish