Copilul din mine mai vrea câteodată
să își umble pașii printr-o luncă de râu.
Să fugă desculț printre copacii ciudoși
care strigă cu furia celui ce nu poate,
peste câmpia galben de tristă care
îți sărută urma pașilor cu evlavia
cu care noi sărutăm în biserici
icoane fără de înțeles.
Copilul din mine simte ca demult
strania chemare a râului.

Cândva, era de-ajuns un simplu murmur de ape,
săream din pat în mijloc de lună
și fugeam spre râu.
Găseam acolo alaiul vesel de zâne,
înconjurate de fauni și dansuri de flori,
care mă prindeau în jocul lor de lumini și neguri,
încoronându-mă prinț al nopții.

Mă cufundam în apă așteptând
clipa de vise în care duhul,
stăpânul cel tainic al luncii,
mă ungea cu sfântul mir al cuvintelor,
și mă ruga cu glasul ușor răgușit
să mă întorc pe maluri și sa le-arunc.

Apoi, inundat de o mare iubire,
furam toată stralucirea lunii,
transformând-o în nuntă,
deveneam prințul de foc al câmpiei,
cu o preafrumoasă zână mireasă,
cu arbori bătrâni nuni și cu stele oaspeți.

Au plecat de mult nopțile.
Mă mai întorc câteodată să caut vreo urmă.
Câmpia aproape e mută și apele tac.
Dar eu râd fiindcă mai port în suflet
O urmă de copil și darul de nuntă.
Cuvintele mele care nu au uitat
Chemarea râului.

8 iulie 2005.Satu Mare