I.

iubito, vezi cum cerul se desparte
de bolta lui, și vine in odaie
ca două pagini in divina ploaie
ne-nchidem unu-n altul ca-ntr-o carte.

cu ochii ninși de luna bucălaie
citim enigma stelei de departe
venind tocmai de dincolo de moarte
și chipul ei ne scaldă in văpaie.

răsuflul ni-i o zare de aramă
sărutu-n galaxii ni se răsfiră
acoperiți de-o enigmatică năframă.

nețărmuirea trupul ni-l respiră
iar Timpul unda nu și-o mai exclamă...
miresme bând, vecii ne contopiră.


II.

Iubeam, iar gândul nu-mi era altunde
În purpuriu mi se-mpietri cenușa
Iar tu alene-ți inchideai mănușa
Și Timpul nu striga de pe niciunde.

Iar Phoenix iși impurpurase gușa
In palma ta ce leneș mă ascunde;
De-atunci au curs milenii de secunde
Uitând să-nchidem către vreme ușa.

Paianjeni cenușii se intrupară
Pe cerul greu al aripilor stinse
În visul lung al unei nopți de vară.

Dar jarul cu vecia se cuprinse
Făcând uitarea-n viduri să dispară
Și brațul tău cu păsări albe ninse.


III.

Întârziind pe talpa lui Stănescu
Pe buze încă mai dezleg sărutul
Și mai descos in cercul strâmt minutul
Când am deschis un gând spre Eminescu.

Icoane lungi însuflețiră lutul
De-atunci, înstrăinând de stih trupescu`
Dar tot la ei cerșim mereu cerescu`,
În holda ce nuntise începutul.

Ca două brațe-n trupul poeziei
Ei ne cuprind și astăzi, părintește
Și ne cufundă-n valsul veșniciei.

Iar slova lor ce cald ne primenește
Cu adevărul greu al sihăstriei
Pe zi mai mult in pieptul nostru crește.