agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-11 | | Înscris în bibliotecă de lucia sotirova
Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic. Nu pot vrea să fiu nimic. Asta fiind spus, port în mine toate visele lumii. Ferestre ale camerei mele, ale camerei mele în furnicarul uman anonim (și de l-ar ști cineva, ce folos?), unul printre atîtea milioane, voi dați spre-o stradă tainică într-un continuu du-te - vino, spre-o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor, reală, imposibil de reală, evidentă, incognoscibil de evidentă, cu misterul ei ascuns sub pietre și ființe, cu moartea punînd igrasie pe ziduri și-ncărunțindu-i pe oameni, cu Destinul diriguitor a toate și tot pe drumul nimicului. Sunt astăzi învins, ca și cum aș ști adevărul. Lucid, ca și cum m-aș afla în ceasul morții, și nemaiavînd altă fraternitate cu lucrurile, decît un adio, în timp ce casa și partea asta a străzii se prefac într-un șir de vagoane, un tren, semnalul de plecare sunînd în capul meu - o zdruncinare a nervilor, un scîrțîit al oaselor mele urnindu-se din loc. Sunt perplex ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat. Mă împart între loialitatea pe care-o datorez tutungeriei din față, ca ceva real dinafară, și senzația că totul e vis, ca ceva real dinăuntru. Am ratat totul. Cum n-am avut țel, poate ca totul nu era nimic și învățătura primită e vană. Am ieșit pe fereastra din spatele casei, am fugit pe cîmp, făcîndu-mi alte planuri. Dar n-am întîlnit decît ierburi și copaci, iar oamenii, cîți mai erau, semănau cu restul lumii. Plec de la geam, mă așez pe un scaun. La ce să mă gîndesc? Ce știu eu ce-o să fiu cînd nu știu cine sunt? Sunt ceea ce cred? Dar eu mă cred asta și asta! Și-atîția alții au aceleași convingeri! Un geniu? În clipa de față o sută de mii de creiere se cred genii, ca mine, dar istoria nu va recunoaște, poate, pe nici unul. Gunoi, iată ce va rămîne din toate cuceririle viitoare! Nu, nu cred în mine... În cîte mansarde și nemansarde ale lumii nebuni se cred genii? Cîte aspirații înalte, nobile, lucide și realizabile, cine știe, nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat, și nu vor găsi ureche să le-asculte. Lumea aparține cuceritorilor, iar nu visătorilor, chiar dac-ar fi drept să le-aparțină. Eu am visat mai mult decît Napoleon n-a visat, am strîns la pieptul meu ipotetic mai multă omenire decît Hristos, am conceput în secret filozofii la care nici un Kant nu s-a gîndit. Dar voi rămîne pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă, deși nu locuiesc acolo, voi fi întotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut, voi fi întotdeauna cel care posedă bunuri, voi fi întotdeauna cel care așteaptă să i se deschidă ușa în fața unui perete fără ușă, cel care.cîntă romanța infinitului în curtea găinilor, și-aude vocea lui Dumnezeu într-un puț astupat. Să cred în mine? Nu, în nimic. Să-și reverse natura peste capul meu ardent soarele ei, ploaia, vîntul ce-mi răsfiră părul... În rest fie ce-o fi sau nimic. Sclavi cardiaci ai stelelor, am cucerit lumea înainte de-a ne ridica din pat, dar ne trezim și iat-o întunecată, ne sculăm și uite că-i străină, ieșim din casă și vedem pămîntul întreg, sistemul solar, Calea Lactee și spațiul Indefinibil. (Mănîncă ciocolată, fetiță mănîncă ciocolată! Nu există altă metafizică în lume decît ciocolata, și toate religiile nu ne învață mai mult decît cofetăria. Mănîncă, fetiță murdară, mănîncă! De-aș putea și eu mînca ciocolată cu aceeași naturalețe ca tine! Aici cad pe gînduri, mototolesc foaia de-argint care-i, de fapt, de aramă, o arunc la gunoi unde mi-am aruncat și viața. Rămîne numai amărăciunea neîmplinirii, caligrafia rapidă a acestor versuri, inscripție șubredă spre Imposibil. Am pentru mine un dispreț fără lacrimi, nobil, cu un gest amplu îmi lepăd veșmîntul slinos, îl arunc în vîltoarea lucrurilor, fără chitanță, și rămîn acasă în toată goliciunea. Tu, care consolezi, care nu exiști și prin asta consolezi, zeiță greacă, statuie însuflețită, patriciană romană, nobilă și nefastă, sau tu, prințesă a trubadurilor, amabilă și prefăcută, o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea, prea decoltată și îndepărtată, o, metresă celebră din timpul părinților noștri, sau nu știu ce modern, greu de imaginat, voi toate, tu, oricare-ai fi, dacă poți inspira, inspiră-mă! Căci inima mea e o vadră golită. Precum cei ce invocă duhuri, mă invoc pe mine însumi și nu mă găsesc. Vin iar la fereastră și văd strada cu o absolută claritate, văd magazinele, trotuarul, mașinile ce trec, văd ființe vii, îmbrăcate, încrucișîndu-se, văd cîinii care există și ei, și toate astea mă apasă ca o sentință de deportare, și totul mi se pare atît de străin.) Am trăit, studiat, iubit, avut credință, și azi nu-i cerșetor pe care să nu-l invidiez pentru simpul fapt că el nu este eu. Mă uit la zdrențele fiecăruia, la rănile și la minciunile lor, și mă gîndesc: poate că de fapt n-ai trăit, n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credință (realitatea poate exista și fără a face nimic din toate astea), poate c-ai fost numai o șopîrlă căreia i s-a tăiat coada, poate că ești o coadă de șopîrlă care, tăiată, se agită încă. Am făcut din mine ce n-am știut face și ce-aș fi putut face, n-am făcut. Mi-am pus un domino greșit, m-au luat drept ceea ce nu sunt, iar eu n-am dezmițit și iată-mă pierdut. Cînd am vrut s-arunc masca, era lipită de chip. Cînd am aruncat-o și m-am uitat în oglindă, eram deja bătrîn. Beat fiind, nu-mi puteam pune la loc masca pe care n-am fost aruncat-o. Am dormit în vestiar ca un cîine tolerat de direcțiune pentru că-i inofensiv, și vă povestesc acum istoria de față ca să vă demonstrez că-s sublim. Esența muzicală a versurilor mele inutile îmi va permite să mă descopăr ca pe-un lucru de mine creat, și nu voi rămîne veșnic în fața tutungeriei din față, călcînd în picioare conștiința de a exista, ca pe-un covor în care se împiedică un bețiv, sau ca pe-o rogojină furată de țigani și care nu face doi bani. Dar patronul tutungeriei a ieșit la ușă, stă în ușă. Îl privesc cu capul pe jumătate întors și-n suflet cu durerea de-a mă ști neînțeles. El va muri și eu voi muri. El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri. La un moment dat va muri firma și versurile. Apoi va muri strada unde se află firma și limba în care au fost scrise versurile, va muri apoi planeta rotitoare unde se află toate acestea. Și pe alți sateliți, din alte galaxii, ceva asemănător cu oamenii va continua să scrie un fel de versuri și să locuiască în niște tutungerii, în spatele unor firme - întotdeauna un lucru în fața altuia, întotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul, întotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea, întotdeauna misterul adîncurilor la fel de adevărat ca somnul misterului de suprafață, una ori alta, întotdeauna, sau nici una nici alta. Dar cineva a intrat în tutungerie (să cumpere tutun?) și realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea. Mă ridic pe jumătate, energic, convins, uman, și mă duc să scriu aceste versuri unde exprim exact contariul. Îmi aprind o țigară și savurez în ea o eliberare de toate gîndurile. Urmăresc fumul ca pe-un itinerar, gust, într-un moment sensibil și competent, eliberarea de toate speculațiile, conștient că metafizica nu-i decît simptoma unei boli. Apoi mă întind pe spătar și continui să fumez - voi fuma atîta timp cît îmi va permite soarta. (Dacă m-aș fi însurat cu fiica spălătoresei, poate c-aș fi fost fericit.) Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră. Omul a ieșit din tutungerie (punînd restul în buzunarul pantalonilor?) Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică. (Patronul tutungeriei apare la ușă.) Ca purtat de-o inspirație divină, Esteves s-a întors și m-a văzut. Mi-a făcut semn din mînă iar eu i-am strigat: Salut, Esteves! Și Universul s-a recompus pentru mine fără idealuri și fără speranță, și patronul tutungeriei a zîmbit. (Tradus de Lucia Sotirova) * * * Tabaquería * Bureau de tabac |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate