In alb mi s-a imbracat sufletul, in alb,
pentru nunta nestiuta de nimeni
a omizilor nascute din nebunia
copacilor.

De ce nu ma arunci?

E prea mult alb,
alb de salon cu adieri de uitare,
alb de perete pe care
nici un copil nu si-a strigat vreodata
bucuria de a reinventa
culorile,

alb de februarie
cu prapastii si viscol
si branduse de munte
ce ne suradeau
si noi le priveam
cu uimirea celui intors
din transee,

alb de garoafa
aruncata cu nonsalanta peste
amintirea unei alte veri
si a altor menestreli
coplesiti de dragoste si moarte,

...o, albastrul din gandul meu
cand peste prima stea a noptii
tremura struna alba
a celui mai alb
nebun.