Privesc în tine
ca într-o stâncă găunoasă
și tot ce zăresc e depărtarea.
Linia groasă a orizontului
îți retează fruntea
de la răsărit la apus.
Jumătatea de sus este cerul.
Sumbru, tot mai albastru.
O pânză de nori
îl ascunde, fidelă.
Numai luna,
palidă,
îngrozitor de speriată,
își mai strigă din el
crimele întunecate.
Ce gânduri
îți bântuie tâmpla?
Durerea în care te pierzi
acum nu-i a ta!
Anotimpul ăsta-i al meu,
singurul stabil
între atâtea schimbătoare.
Ploile lui îmi încing tâmpla
ca apele Stixului
-de nouă ori-
poarta Infernului.
Aici se cască gurile
gâlgâind de otrava
care ucide, care ucide, care ucide...