Ochii mei
privesc direct
punctul negru...

Cobor în beznă,
un obiect!
Aproape
și, totuși,
departe...

Punctul
a-nceput să
Mă-nconjoare
cu măreția
lui...

Merg
mai adânc;
obiectul
sunt eu;
mă văd
parte dintr-un
decor uitat.
Un colț de grădină
ruginit!

Cobor...
Eu sunt,
singur.
Unde?

Mă rotesc și
cad; departe,
în abis...
Ecou!
în centruul
static
care totuși...
aleargă!

Vreau să mă-ntorc,
Cred că mă-ntorc...
Dar m-a prins,
golul mă cheamă,
cad...

Pot să-mi văd chipul...
Ochii sunt închiși,
Înghețați... în timp...

Mă adâncesc tot mai
mult. UNDE-i
ușa?!

Brusc,
ochii s-au deschis!
Un licăr sălbatic
găsesc în ei...
Un frison
cu iz de moarte
mă cuprinde.
Cineva se uită-n mine…

Cad, vreau să mă opresc!

Ochii-mi pulsează,
întunericul începe să ardă,
Întunericul prinde viață
și-ncepe să lumineze.
Mă studiază!
Furtună!
Ochii-mi explodează
și totuși văd…
Sunt eu în acest pustiu
abisal?
Mă uit la mine,
dar,
nu mă recunosc...
E cineva acolo,
în trupul meu;
mă privește fix,
cu ochi de sticlă ce
mă sufocă...
subit...


Ce se-ntâmplă?
-Ai renăscut.
-Unde sunt?
-În același loc.
-Dar nimic nu mai e la fel...
-Și totuși nimic nu s-a schimbat. Ești liber acum. Îngrădirile au murit, nu te mai oprește nimic să vezi și să te pregătești pentru următorul test.

*(Niciodată nu vom fi explorat pe de-a-ntregul adâncul abisului și nici adâncul ființei noastre. Nu vom rămâne la fel odată ce ne-am îndreptat privirea spre noi... spre abis. Toți vor să vadă, dar nimeni să se schimbe, să evolueze. De ce să treci prin agonia schimbării, agonia evoluției când poți sta, comod, acasa, în fața televizorului?)