Clopotniți sure, cuiburi pentru vânt,
Cu trepte măcinate de vreme și de cari,
Săpate-n inimi calde de stejari,
Și-atât de vechi, că parcă-s de pământ.

În bolțile de piatră scunde,
Doar întunericul părăginit s-ascunde
Prin pânze de păianjen colbăite,
Sub grinzi pe unde trec, pe nesimțite,
Fantomele frânte, fumurii și reci
De lilieci, -
Și stă acolo toată ziua neclintit,
Până încep să pâlpâie-amorțit,
În țintirim cu lespezi și cu scai,
Luminile verzui de putregai.

Atunci, clopotnițele mari de scrum
Răstoarnă întunericul din ele-n drum.

Acolo sus, sub grinzile-afumate,
Dorm toată noaptea clopotele grele,
Flori negre de aramă răsturnate,
Dar când se uită soarele la ele,
Încep, odată toate, să-și clatine sub cer
Staminele de fier.

Și cântecele lor de tuci
Întârzie prin bolți, s-anină-n cruci,
Trezesc ecouri vechi prin paraclise
Și bat în toate geamurile-nchise.

Apoi se-ntorc, curate și cuminți,
Că le așteaptă stranele cu sfinți,
Și Duhul Sfânt, ce-n chip de porumbel
Se leagănă-n pridvor
Legat de-un lănțisor.

Iar Maica Domnului, fiindcă-i primăvară,
Întinde o mână subțirică, bizantină,
Să prindă-n vârful unei lumânări de ceară
Un pui de flacără, cât o albină.