nu știu cum din trup sculptam întâi o dimineață
dalta mâinilor arunca fiecare sunet în pământ
roteam încet umerii să nu îmi frâng clavicula între minute
simțeam fiecare apăsare a orelor într-o sălbăticie
fără adiere fără ploaie fără nici o altă întâmplare
doar palme picurând ape în genunchi
fiecare formă lua altă formă
fiecare respirație căuta altă respirație
durea orice tăiere din mine


mă făceam tot mai frumoasă înconjurându-mă-n timp
aveam un sculptor aproape plecat
simplul model îi eram aproape întreagă
între secunde nimic nu mai avea
indulgența pământului



rămase imperfecte mâinile mele se topeau între flăcări
cerul nu mai avea perfecțiunea femeii