iubim existența pentru că afară nu se poate auzi totul

cu fruntea aburind un cer pietrificat și vârfurile simțului în sine îndoite
prin misterul acela o teamă urcând precum hymenoptere în al sângelui arbor

dispreț al întreruperii tu care înfășori
în toga amurgului ca pe orice obiect fosforescentul craniu
și-l vezi comensurabil prin alții căutându-i un fals echilibru
tu care prin culori urmărești sunetul
și-l devorezi doar prevestindu-l

îți crește gloria prin prăbușirea celor numiți

în zadar o spărtură prin tunel înapoi când nu e nici un punct de sprijin

astfel de la tine începe cu spatele-nainte călătoria
până la acea supremă înălțare
până la izbirea fără larmă a lacrimii