Când pustiul te ajunge,
Iar tristețea curge-ncet,
Prin a tale vene fine,
Prăfuite de simțiri străine,
Și golite de orice,

Nu mai ai puteri divine,
Bolta cerului se tot ridică,
Ești pierdut adânc în tine,
Iar ființa ta e mică.

Și ai vrea să simți ceva,
O încordare de sentiment,
Ce va dura mai mult de-o clipă,
Sau de doar unșpe minute,

Să-ți adape sufletul secat,
Ce-n ungher stă blestemat.

Iar nevoia de complet,
De palpabila trăire,
A căldurii soarelui suprem,
Să te vindece nu pot.
Se revoltă seva-n tine,
Ai încremenit de tot.

Viața scurtă inhibată,
A sensibilei blândeții,
Printre fiare sălbatice neacceptată,
De slăbiciuni e renegată.

Hai, trântește tot ce te subjugă
Și te face conștient,
Lovește, sparge, aruncă, urlă,
Neagă-te cu-nverșunare.
Degeaba scuipi ce nu e bine,
Pustietatea-i tot în tine.