Horică-al nostru, ardelean,
(desigur că se vede)
Îi tălmăci lui Herinean,
Patron pe site-ul verde,
O frumusețe de poem
De-i zice parodie
Un fel de pseudoblestem
Aici, pe Agonie.
Și curg cuvintele de soi
Din tastatura-i rece
Dar Horia nu dă înapoi
Cu timpul se întrece
Și toarnă versuri cu dichis
(de se înfundă vadu)
Mărturisind (ca un proscris)
Că-i vine dor de Radu.
Pe frunte parcă-i văd curgând
Broboane de sudoare
Dar versu-i gata! Suspinând
Îndată e-n picioare
Privind cu drag la monitor
Apoi la tastatură
Și parcă-l trece un fior
Cu gândul la cenzură.
Dar ar fi totul fără rost
Să nu posteze textul
Cu-atât mai mult cu cât a fost
Găsit deja pretextul.
Și cu un dublu-click rapid
Deschide internetul
Și se aruncă-așa, în vid,
El, Horia, poetul.
Și-n urma lui vin fel de fel
De agoniști simpatici
Felicitându-l pe rebel
Vioi sau mai apatici,
Urându-i Radului ani buni
Și-atunci când s-a întoarce
În agonie, la nebuni,
Lui Horia noroace.
Se înserează în Ardeal,
Apare luna albă,
Dar cine se arată-n deal
Venind în mare grabă?
- Hai, Radu mamii, Radule,
Revino-n agonie!
De nu ești tu poetul e
Fără vreo bucurie.

Mă-opresc aici (că e de-ajuns
Cu cârcoteala asta).
O ardeleancă i-a răspuns
Lui Horia. Și basta!
Mai consemnez ceva, discret,
(căci dumnealui mă știe)
Trandafirașul nu-i poet,
E doar o poezie.