Anii se vor lungi
încet, încet, cu tot mai mari pași
de la oraș la oraș.
Mă opresc cu ochii în huma săracă,
mi se pare că anii aceștia
de osteniri fără zare,
de rătăciri și aureole amare,
vor ține pînă la urmă,
ca un vînt ce mă-mbracă
și-mi zvîntă ființa.

Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui
temeiul promis
și mersul de-un mal să-l anin,
sub călcîie
nu se ivește țărîna și piatra
ce mi se cuvin.
Cum steaua nu are deasupra mea
nici un nume
n-o pot ruga
nici să se stingă, nici să rămîie.

Pîn' la cercul de miazănoapte,
unde auzi scîrțîind în viforniță
osia bolții, umblat-am prin feluri de locuri.
Subt semn capricornic
răzbii printre pinii cu umbra zgîrcită.
Seminții, pretutindenea altele,
aprind alte focuri,
și soarele-mpinge alt ornic.

Fîlfîind ca din steaguri
cu zariștea-ntreagă,
soarta își face cu mine jocul potrivnic.
Un negru noroc prin văzduhuri străine
îmi ține de strajă,
nu mă dezleagă.

Văd anii crescînd și pașii lungind
peste toate văile, muchile, iernile, verile,
peste toate clopotele și toate tăcerile.
Podișul m-alungă, șesul mă cere, tot altul.
Singură vatra nu mi-e îngăduită,
și cum aș slăvi scînteia-mpămîntenită,
cenușa și pravila, fumul - înaltul!

Stau acu iarăși cu fața spre țară.
Întoarcerea va să rămînă un vis,
să nu calc o nespusă poruncă
sau poate fiindcă făpturii așa-i este scris.
Numai noaptea, în fiece noapte,
somnul mai vine,
sosindu-mi din depărtatele plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de țărînă din patria mumelor,
din cimitire de raiuri.