peste văi trece un vuiet prelung
de vară lăsată la vatră și liberă și
veselă se-ntoarce toamna acasă.

s-au uitat: soarele orbitor la amiază
nopțile de rusalii și sînziene
florile de tei și steaua polară.

de-acum va sufla din buzele-i vineți
un vînt al uitarilor toamna,
o fată batrină, dar neasemuit de frumoasă.

o doamnă înaltă cu părul de nori
și lacrimi de ploaie ce cad pe pamînt,
cornul abundenței, in mers, îi strivește un sîn.

e-nvelită într-o mantie de ceața albastră
brodată cu lanuri de ghiocei și de crini
pe care-o trimite, spre iarnă, primăverii.

mugește cornul abundenței ei peste
țară și ostașii plecați în război estival
se întorc mîndri de faptele lor, la școală.