E un întuneric adânc, de beci.
Parcă aș fi închis
În cocoașa unei cămile.
Presupun că, atunci,
Singura sursă de lumină ar proveni de la celularul meu.
Mă gândesc ce aș scrie cu ea în aer.
Nu-mi vine în minte nici un cuvânt.
Poate că nu am nevoie de cuvinte,
Ci de un desen simbolic,
Dar nici la asta nu mă pricep.
Să mă semnez?
Iona nu așa a procedat.
Și nici grecii n-au scrijelit
Interiorul calului troian.
Bine, dar ei oricum știau că vor ieși.
În cazul meu e mai problematic.
Chiar dacă nu voi rămâne aici o veșnicie,
Posteritatea nu va recunoaște o semnătură imaterială, dar nu inexistentă.
Numai eu îmi voi aminti de ea,
Nimeni altcineva,
Cu atât mai puțin cămila.
Așa că aștept fără să tulbur
Întunericul care mă înconjoară.