Loveai stol de zãpezi cu aripile și
pe umerii tãi strânși, ca sfere prinse-n cub,
în joc pocneau, din bici, muscalii beți, deși
atunci eram pe-atât, deasupra, cât ei sub.

Îmi adormeau pãuni în cãlimãri, pe când
veneau corbi suri, prea lãcomiți a bea decât
prin rana șerpilor învârtitori, la rând
din albul tãu, mai fum, de nume-al nu știu cât.

Plecai, tãind ninsori cu șase colțuri, dar
veneai, cu mai puțin o datã, cam pe trei,
sub sãnii, urme de troiene, umed ne-ar
ascunde, în corali, de maluri, doar sã vrei.

Și-acum, când neaua de alt an e nor sãtul,
învãț cã te-am iubit prea mult, dar nu destul…