Steaua

Aștept afară-n noapte
ca steaua să apună-n colțul casei mele,
Peste păduri de falnici brazi,
lăsați să doarmă sub clar de lună-nfierbântată.
E steaua dăruită la naștere lui Eros,
spre a ocroti în vremuri grele,
Nu atât iubirea, cât visul
înțesat cu lacrimi.

Cerusem poate nu mai mult
decât să înțeleg amorul,
Și-n schimb mi-a dat și suferința
ce o cere.
N-am priceput atunci nimic
și-am blestemat eternul,
Când vinovată mă făceam
De acea putere.

S-a dovedit a fi iubirea mult visată
ce alerga spre mine,
Eu am luat-o-n brațe
cu bune și cu rele.
Și în târziu de noapte
am realizat că ține
Nu dragoste eternă,
ci despărțiri prea grele.

Mi-am revărsat atunci amarul
pe Eros și pe lună,
Crezând că el mi-a dat
o cupă plină de amărăciune.
Dar steaua mi-am ales-o,
atât cât e de bună,
El doar mi-a dăruit-o
cu o absurdă plecăciune.