Elegia întâia

Cine, dacă-aș striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?
Și chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aș pieri
de prea intensa lui ființare. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,
și dacă atât ne uimește, e pentru că, nepăsător, din dispreț,
nu ne distruge. Și orice înger e cumplit.
Și astfel mă înfrânez și într-un sumbru hohot de plâns înec
ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?
Nici îngeri, nici oameni, iar înțeleptele animale presimt și știu
că nu ne simțim prea acasă în lumea asta tălmăcită.
Ne mai rămâne poate vreun arbore
pe-o costișă, pe care zilnic
să-l vedem iarăși; ne rămâne strada de ieri
și molateca încredere întârziată într-o obișnuință
căreia i-a plăcut la noi și a rămas și n-a mai plecat.
O, și noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg
ne mistuie chipul - cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaș dorită,
lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?
Este ea mai ușoară pentru îndrăgostiți?
Ah, dar ei nu fac decât să-și ascundă unul altuia soarta.
Asta nu o știi încă? Aruncă din brațele tale golul
către spațiile pe care le respirăm; poate că păsările
simți-vor văzduhul lărgit cu un și mai lăuntric zbor.

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele
doreau să le simți. Se ridica
spre tine un val din adâncul trecutului, sau
când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,
ți se dăruia o vioară. Totul era o solie.
Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu
distrat de-așteptare, ca și cum totul îți prevestea
sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăpostești,
când în tine marile, străinele gânduri
intră și ies, iar noaptea adesea rămân).

Dar dacă ție ți-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simțământ.
Cântă-le - aproape invidiate de tine - îndrăgostitele care-au fost părăsite
și pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe
iarăși și iarăși slăvirea ce n-o poți nicicând desăvârși;
adu-ți aminte: eroul durează, - chiar și căderea lui
e doar un pretext să existe: ultima-i naștere.
Dar pe îndrăgostiți natura sleită
îi reia în sânu-i, ca și cum n-ar avea destule puteri
pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare
destul la Gaspara Stampa (celebră poetă și curtezană venețiană din secolul XVI - n.r.), încât vreo fată de cel drag
părăsită, să-și spună după sublima pildă
a acestei iubite: și eu la fel ca ea să devin?
N-ar trebui ca în sfârșit aceste cele mai demult dureri
în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,
să ne eliberăm de ce ne e drag și tremurători să-l depășim
precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată
să devină mai mult chiar decât ea însăși? Căci rămânere nu-i nicăieri!

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, așa cum numai
sfinții odinioară-ascultau: încât uriașa chemare
îi ridica din țărână; dar ei, cei peste putință, rămâneau îngenuncheați
mai departe și n-o luau în seamă.
Așa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului
glas. Dar ascultă-acest suflu,
neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.
Un murmur se înalță acum, dinspre morții tineri spre tine.
Oriunde mereu ai intrat, în biserici
din Roma sau Neapole, nu ți-au mărturisit în șoaptă destinul lor?
Sau o inscripție îți apărea sublimă
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândețe
acea aparență de nedreptate, ce stingherește uneori
a duhurilor curată mișcare.

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuiești pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor și altor lucruri pline de făgăduinți
să nu le mai dai înțelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârșita neliniște a mâinilor,
și însuși numele tău
să-l lași deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorințele să nu le mai dorești. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spațiu. Trudnică și plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simți cum te pătrunde
puțină veșnicie. - Dar cei vii fac toți
greșeala că delimitează prea tare.
Îngerii (se spune) adesea nu știu prea bine
dacă merg printre cei vii sau printre cei morți. Curentul eternității
târăște vârstele toate prin amândouă tărâmuri
mereu cu el, și pe-amândouă vuietul lui le copleșește.

Până la urmă cei aleși timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,
se dezvață de ce-i pământesc, așa cum, crescând,
blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care
avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale
se naște un suiș fericit -: am putea oare exista fără ei?
Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,
muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;
că, abia în spațiul înfricoșat pe care tânărul
aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră
în acea vibrație, care acum ne răpește, ne-alină, ne-ajută.






Elegia a doua

Orice înger e înfricoșător. Și totuși, vai mie,
vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului,
știindu-vă bine. Unde sunt vremurile
lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora
unul din cei mai strălucitori dintre voi,
puțin travestit pentru călătorie și care nu mai înfricoșa;
(un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr).
Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni
dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas
coborând și-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima
încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteți voi?

Desăvârșiri ale zilei dintâi, voi răsfățați ai Creației,
creste înalte, piscuri împurpurate de auroră
ale oricărei Faceri, - polen al dumnezeirii dând în floare,
articulații de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spații de esențe, scuturi din desfătări,
tumulturi ale simțirii în furtunoasa-ncântare și dintr-o dată, solitare
OGLINZI a căror iradiată frumusețe
se recreează mereu și mereu întorcându-se pe propriul chip.
Căci pentru noi, a simți înseamnă să ne cheltuim; ah! noi
ne exalăm ființa; de la o flacără la alta
dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva:
da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara
se umplu de tine ... Dar la ce bun? nu ne poate păstra,
dispărem în el și pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoși,
o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor
aparența se înalță și piere. Ca roua de pe iarba dimineții
ceea ce suntem se ridică din noi, așa cum se pierde căldura
dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălțată -:
nou și cald val care pleacă din inimă, se depărtează -:
vai mie: totuși ACEASTA SUNTEM. Spațiul fără de margini
în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră?
Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu
sau, uneori, din greșeală, și puțin din ființa noastră?
Suntem amestecați în trăsăturile lor, măcar atât cât nedeslușitul
pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înșiși. (Cum ar putea să-și dea seama?)

Îndrăgostiții, de-ar înțelege, ar putea să vorbească
ciudat în al nopții văzduh. Fiindcă, pe semne, totul
ne tăinuiește. Iată, arborii SUNT; casele
în care sălășluim, dăinuie încă. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Și toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate
de rușine, poate, iar jumătate din negrăită speranță.

Îndrăgostiților, voi care vă sunteți de ajuns în calda voastră
îmbrățișare și care cunoașteți mulțumirea: pe voi vă întreb, ce suntem?
Voi vă cuprindeți. Aveți vreo dovadă?
Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează
și își dau seama una de cealaltă, sau că fața mea ofilită
în ele se cruță. Aceasta îmi dăruie puțină conștiință
de mine însumi. Totuși, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SÃ FIE?
Voi însă, care sporiți unul în extazul celuilalt
până ce el, covârșit,
imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt
mai îmbelșugați deveniți decât anii rodnici în struguri;
voi care uneori vă absorbiți în preaplinul celuilalt:
pe voi vă întreb despre noi. Știu,
sunteți atât de fericiți în atingerea voastră
pentru că alintul vă păstrează,
pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiți
cu îmbrățișarea voastră - nu piere; pentru că
sub voi simțiți acolo vibrând dăinuirea fără prihană.
Astfel, îmbrățișarea voastră vă făgăduiește
aproape veșnicia. Și totuși, atunci când ați învins
spaima primelor priviri și dorul la fereastră tânjind,
și cea dintâi plimbare-mpreună, O DATÃ doar în grădină:
îndrăgostiților, mai SUNTEÞI încă? Când unul pe altul
la buze vă duceți spre-a vă soarbe: licoare la licoare,
o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă.
Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudența
gestului omenesc? Iubirea și despărțirea nu erau oare
atât de blând așezate pe umeri ca și cum ar fi fost făcute
din altă substanță decât a noastră? Amintiți-vă mâinile,
cât de fără greutate se lasă, deși torsul e-atât de puternic.
Acești stăpâni pe ei înșiși, știau: numai
atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AȘA să ne-atingem;
mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor.
De-am putea și noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare
esență de omenesc, o fâșie de pământ roditor care să fie
al nostru între fluviu și stâncă. Căci inima noastră
ne depășește mereu ca și ei.
Și nu mai putem s-o urmărim cu privirile
în imagini în care se potolește, nici în
trupuri dumnezeiești, în care sporind, se domolește.






Elegia a treia

Una este să cânți iubirea. Alta, vai, să cânți
acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui.
Iubitul - pe care ea și-l recunoaște de departe - ce știe el
de Domnul-Desfățului care, adesea, în inima singurătății sale,
înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca și cum ea nu ar exista,
- ah! șiroind cât de adânc din necunoscut - își înălța
fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă?
O, Neptun al Sângelui! Înfricoșătorul său trident!
O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică!
Ascultă cum noaptea se-nvolburează și abisuri scobește. O, voi, stelelor,
nu coboară din voi pătimașa-ncântare pe care iubitul
o aprinde pe chipul cel drag? Și lăuntrica iluminare
pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre?

Vai, nici tu, nici mama sa
nu i-ați încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru așteptare.
Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine
buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simțirii.
Gândești tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană
l-ar fi cutremurat așa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori?
Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuși, spaime mai de demult
l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine.
Cheamă-l ... dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol.
Neîndoielnic, el AR VOI, se desprinde; ușurat, se obișnuiește puțin
în adăpostul inimii tale, se cuprinde și se începe.
Dar oare s-a început el vreodată?
Mamă, TU ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început;
ție nou ți-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut
să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină.
Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă
îl apărai de clocotitorul haos?
Multe așa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii,
în lumina duioșiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost,
tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spațiu.
Nu în beznă așezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a ființei tale auroră,
și ea strălucea parcă din prietenie.
Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăcești surâzând,
ca și cum ai fi știut CÂND podeaua are să joace ...
Și el asculta și se alina. Așa de multe prezența ta-naltă
gingaș știa să-mplinească; înapoia dulapului se strecura
ascunsă sub mantie, soarta-i, și-n pliurile
perdelei se potrivea, ușor și nesigur, neliniștitul lui viitor.

Și el însuși, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele
pleoape topind dulceața suavei tale alcătuiri
în preadulcele preludiu al lunecării în somn -:
PÃREA ocrotit... Dar LÃUNTRIC: cine-l apăra,
cine-i stăvilea, în adâncurile ființei sale, tălăzuirile începutului său dintâi?

Ah! atunci nici o prudență NU VEGHEA în cel ce dormea; dormind, da,
însă în ce visuri, în ce arșiță: și cum se lăsa de ele purtat!
El, virginală prezență, încă temător, cât era de înlănțuit,
captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice,
a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale
creșterea-i sugurumătoare și formele sale amețitor schimbătoare
precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia -. Iubi.
Își iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric,
pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbușire
în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea
pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în
măreața-i obârșie, unde mărunta-i naștere deja supraviețuise.

Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile
unde colcăie Înfricoșătorul, încă ghiftuit de strămoși. Și fiecare
spaimă îl cunoștea, clipindu-i ca și cum s-ar fi înțeles între ei.
Da, Înfricoșătorul zâmbit-a ... Rareori,
Mamă, surâs-ai atâta de duios!
Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbește?
O, Mamă, ÎNAINTE de-a te iubi pe tine,
l-a iubit, în adevăr; și când îl purtai în tine,
acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea.

Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an
încheiată; atunci când iubim, o sevă
foarte străveche urcă în brațele noastre. O, copilă află ACEASTA:
că iubit-am ÎN noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci
fermentarea unui noian; nu un singur copil,
ci toți străbunii care, asemenea unui grohotiș de munte sfărâmat,
stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului
apuselor mame -; ci acest întreg tărâm
fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: ACEASTA
- iată, copilo, fost-a înainte de tine.

Și tu însăți ce știi? Ademenit-ai genunea timpilor duși
în cel ce ți-i drag. Ce fel de simțiri
au răzbătut și izbucniră, eliberându-se,
din toate acele ființe captive? Ce femei
te-au urât acolo? Ce fel de bărbați
cumpliți ai ațâțat în vinele adolescentului? Copiii morți
năzuiau să vină spre tine ... O, lin, cu blândețe
împlinește-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi
care să-i dea siguranță, - du-l, și-alături de tine fă-l să simtă
de-aproape grădina, dăruiește-i a nopților
precumpănire ...
Păstrează-l! ...






Elegia a patra

O, pomi ai vieții, o, când iernatici?
Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem
uniți printr-un acord ca păsările migratoare.
Depășiți și zăbavnici, brusc silnicim vântul
și ne prăbușim într-o mlaștină nepăsătoare.
Noi înțelegem înflorirea și ofilirea ca pe unul și același timp.
Și undeva hălăduiesc încă lei, și nu cunosc -
atât timp cât maiestuoși sunt - nici o slăbiciune.

Ci noi, când gândim la Unul, simțim deja în toată plenitudinea
copleșitoarea prezență a Celuilalt.
Dușmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiții
nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care
își făgăduiseră largi zariști, goană fabuloasă, o patrie?
Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic,
un fundal contrastant ni se pregătește pentru-a vedea fugara imagine;
căci cu noi totul este foarte deslușit. Dar conturul lăuntric
al simțirii nu-l știm: doar ceea ce-l modelează din afară.
Cine nu s-a așezat plin de neliniște
în fața cortinei inimii sale?
Ea s-a deschis și iată: decorul este cel al unui adio.
Ușor de înțeles. Știuta grădină,
și ușor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul.

Dar nu el ÎNSUȘI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mișca,
el e deghizat și devine un burghez
care intră în casă prin bucătărie.
Dar nu mai vreau aceste măști umplute pe jumătate.
Nu. Mai curând păpușa. Măcar ea e plină. Vreau paiața
și sforile ei și chipul ei
încropit din aparență. Aici. Mă aflu înainte-i.
Și chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când
mi s-ar spune: s-a sfârșit, asta a fost totul! - chiar dacă
dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenușiu,
chiar de n-aș avea lângă mine nici unul din tăcuții mei străbuni,
nici o femeie și nici măcar băiețelul cu ochii căprui și sașii;
eu totuși rămân. Rămâne mereu ceva de văzut.

Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut
gustul atât de amar al vieții, gustând-o pe a mea,
tu, gustând încă pe măsură ce creșteam
primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii;
tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor,
iscodeai privirea-mi încețoșată;
- o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des
te neliniștești în mine, în nădejdea mea,
tu, care renunți pentru mărunta mea soartă
la seninătatea aceea pe care doar morții o au, aceste domnii
ale seninătății, - nu am dreptate? Și voi, spuneți-mi,
nu am dreptate, voi care mi-ați dăruit iubirea voastră
pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu
mă-ntorceam, căci pentru mine spațiul din chipul vostru,
atunci când îl iubeam, se pierdea în spațiile lumii,
în care voi nu mai erați ....: când doresc să aștept
în fața scenei de păpuși, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens
încât să devin numai privire, astfel ca la urmă
ca actor un Înger trebuie să se arate,
iar el ridică păpușile din nou să joace.

Înger și Păpușă: iată în sfârșit un spectacol!
Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici,
dezbinăm. Și iată că din hora anotimpurilor noastre
se-nalță spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci
jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii
nu trebuie să-și dea seama că tot ce înfăptuim noi
e doar simplu pretext. Nimic
nu-i el însuși. O, ceasuri ale copilăriei,
când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât
trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul.
Firește, noi am crescut și uneori am fost siliți
să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste
pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari.
Și totuși, în singuratica noastră pribegie,
eram mulțumiți cu tot ceea ce dăinuie și stam acolo
în spațiul care desparte lumea de jucărie,
în locul acela, dintru început
întemeiat pentru un eveniment pur.

Cine arată un copil, cum se ține anume? Cine-l așază
în constelație și-i pune în mâini
măsura distanței? Cine plămădește din pâine cenușie,
ce se-ntărește, moartea copilului, - sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos?... Ucigașii lesne
îi poți înțelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte și chiar ÎNAINTE de viață atât
de suav să o porți și să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte.






Elegia a cincea
(dedicată doamnei Hertha Koenig)

Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceștia puțin
mai efemeri decât noi, aceștia care de timpuriu dau năvală,
grăbiți PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziți de o voință mereu
nepotolită? Îi înșfacă, îi aruncă,
îi stoarce, îi încovoaie și iarăși îi prinde; ca și cum aerul
ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos
pe covorul ros și tot mai subțiat de necontenitele lor salturi,
pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.
Lipit ca un plasture, ca și cum cerul mahalelor
ar fi rănit în acel loc pământul.
Și abia, iată, ridicați în picioare,
luând acolo chipul majusculei primordiale
a prezenței..., de-ndată de asemeni bărbații
cei mai puternici sunt rostogoliți iarăși,
ca dintr-o joacă, îl înșfacă neîncetat,
precum August cel tare, la masă,
o farfurie de cositor.

Ah! și-n jurul acestui centru,
trandafirul contemplării:
înflorește și se scutură. În jurul
acestui șteamp - pistilul - care, atins de propriu-i
polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct
al nemulțumirii, fără ca el niciodată s-o știe, -
nemulțumire schițând un ușor surâs prefăcut
și lucind cu subțirea sa coajă ce stă să se frângă.
Și-acolo, veștejitul, zbârcitul halterofil,
care-acum, bătrân, bate doar toba,
scufundat în pielea-i atât de largă
că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul
ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,
aici, i-ar supraviețui, surd și uneori puțin rătăcit
în pielea sa văduvită.

Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, -
ca și cum ar fi fiul unei cefe și al unei călugărițe, - solid
și bine-mplinit, în întregime numai mușchi și naivitate.

O, voi,
de care o suferință, ce copil încă era,
se amuza ca de o jucărie,
în una din lungile-i convalescențe...
Și tu, cel care într-o cădere
așa cum numai fructele o cunosc, tu care
fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul
mișcării făurite de ele toate (și care, mai iute ca apa,
străbate-ntr-o clipă primăvara, vara și toamna) -
tu care cazi și te izbești de mormânt:
uneori, într-un scurt interludiu, pe fața ta o icoană-a iubirii
ia naștere, mamei tale, rarei ei duioșii menită;
totuși, de-a lungul trupului tău,
uzat până la a nu mai avea relief,
acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăcește, se pierde... Și iarăși
bărbatul și-a lovit palmele pentru un nou salt și înainte ca pentru tine
o durere să devină vreodată mai deslușită,
aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,
preîntâmpină izvorul suferinței tale, și dintr-o dată
în ochii tăi izbucnesc trupeștile lacrimi.
Și totuși, orbește,
surâsul ...

Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată
floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Așaz-o printre
acele bucurii nouă ÎNCÃ nedeschise: și pe grațioasa urnă
slăvește-o cu o înflorită, înaripată inscripție:
"SUBRISIO SALTAT"
Apoi tu, fermecătoareo,
tu, ocolită tăcut
de cele mai încântătoare bucurii. Poate că
franjurile tale se bucură pentru tine -,
sau pe sânii tăi zvâcnind de tinerețe
mătasea de un verde metalic
infinit răsfățată se simte și nimic nu-i lipsește.
Tu, mereu altfel, pe toate talerele șovăitoare
ale echilibrului, oferind fructul seninătății
în plină lumină sub umeri.

Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă -
unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt
căzând, ca într-un neizbuit salt
a două animale stângaci împerecheate; -
unde greutățile sunt încă apăsătoare,
unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,
farfuriile încă se clatină ...

Și dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată,
locul cu totul negrăit, unde Preapuținul pur
de neînțeles se preschimbă și brusc
zvâcnește în acel Preamult golit.
Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre
iese din număr și-n nimic se preface.

O, piețe, o! piețe-n Paris, nesfârșită scenă de spectacole,
unde modista, MADAME LAMORT,
împletește și răsucește și țese
drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt
din care născocește mereu alte noduri și funde și flori,
cocarde, fructe artificiale
- toate cu false culori -
pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preț redus.
.............................................................................................
Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaștem -
și acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiții
ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,
și-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,
turnurile voluptății,
scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite
una de alta, - și AR PUTEA
în fața spectatorilor din zori, nenumărații morți tăcuți:
mereu ascunșii, de noi neștiuții,
micii lor bănuți de fericire, valoroși în eternitate, cu-adevărat
înaintea celor doi surâzând în sfârșit
pe alinatul covor?





Elegia a șasea

Smochinule, de mult timp adânc înțeles am aflat în faptul
că tu aproape în întregime înflorirea o depășești, pentru ca
lăuntric, în fructul tău timpuriu împlinit,
nesărbătorit să te pătrunzi de taina-ți curată.
Asemeni țevei fântânilor săltătoare, unduitoarele-ți ramuri
seva o zoresc și-n jos și-n înalt, - și netrezită aproape,
țâșnește din somn în bucuria celei mai dulci împliniri.
Iată, aidoma lui Dumnezeu în lebădă.
...Ci noi, ah, zăbovim,
în slava înfloririi și ajunși în inima fructului nostru
sosit prea târziu, - suntem trădați.
Rari sunt cei în care imboldul înfăptuirii se-avântă cu-atâta putere
că-i înalță și-i înflăcărează în deplinătatea inimii,
în timp ce, ca o mai suavă adiere a nopții,
ispita-nfloririi, ca pe niște petale, ușor atinge
pleoapa și buzele adolescentine:
poate eroii și poate cei aleși de timpuriu de tărâmul de dincolo,
în vinele cărora moartea, acest Grădinar,
a desenat o cu totul altă arcuire.
Aceștia se-avântă-ntr-acolo, o iau înaintea surâsului lor,
precum atelajul carelor de luptă ale biruitorului rege
pe imaginile delicatelor basoreliefuri de la Karnak.

Uimitor de aproape-i eroul de cei morți tineri.
Să dăinuie nu-l ispitește. Înălțarea sa-i ființare. Necontenit
se smulge din el însuși și se avântă în constelația mereu alta
a necurmatei sale primejdii. Acolo puțini s-ar putea afla. Dar,
destinul, pentru noi învăluit în tăcere și beznă, dintr-o dată,
cu el se-nflăcărează și-l cântă în inima învolburatei sale lumi.
Pe nimeni nu aud ca pe DÂNSUL. Dintr-o dată, ca un torent de aer,
mă străbate întunecatul său glas.

Atunci, cât de bucuros m-aș ascunde în fața unui dor:
o, de-aș fi, de-aș fi un copil încă în devenire,
purtat în brațele a ceea ce voi fi, și care ar citi despre Samson,
cum mama sa, la început stearpă, zămisli apoi totul.
Nu era el erou încă în sânul tău, o, mamă, nu-și încerca
încă de-acolo, în adâncurile tale, alegerea?
Mii de alte făpturi în pântecul tău se zbăteau și voiau EL să fie.
Dar iată: el înșfacă, înlătură, - alese și izbuti.
Și când dărâmă coloanele, așa a fost că din lumea trupului tău
într-o lume mai strâmtă izbucni, în care
din nou alese și izbuti. O, Mame ale Eroilor,
o, izvor de fluvii ce nu pot fi zăgăzuite! Voi, prăpăstii
în care, de pe crestele inimii lor, deja copile
se-aruncă, jertfe gemând, acestui fiu făgăduite.
Căci, furtunos, eroul străbătu popasurile dragostei,
fiece iubire purtându-l mai înalt, fiece bătaie de inimă
care-i fu închinată; și, deja întorcându-se,
iată-l la sfârșitul surâsurilor, - altul.






Elegia a șaptea

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalță, aproape uitând
că este o vietate mâhnită și nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca și pasărea
și tu ai implora, așa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezește pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simțiri, simțirea ei arzătoare.

O, și primăvara ar înțelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de liniști crescânde o domolește o zi pură ce-ncuviințează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimașă țâșnire revărsarea o prevestește
într-un joc plin de făgăduinți... Și în fața sa vara.
Nu doar numai diminețile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
și sus, puternice și mărețe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiștile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn și acea presimțire, seara ...
ci nopțile! Înaltele nopți ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exiști și infinit să știi
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aș chema iubita. Dar nu numai EA
ar veni... - Ar veni din șubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi și-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aș putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundați năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsușit, prețuiește cât multe.
Să nu credeți că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-ați întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi ați știut aceasta, și VOI, fetelor
cele prăbușite și aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
dușmănoase uliți ale orașelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existență.
Au avut totul. Vinele pline de viață.
Ci noi uităm așa de ușor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviințează sau nu ni-l râvnește. Desigur,
am voi s-o arătăm, deși fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înșine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viața noastră
are loc în prefaceri. Și mereu împuținându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ținând cu totul de închipuire, ca și cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului și-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca și încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulți sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuși norocul
de a-l zidi acum LÃUNTRIC cu pilaștri și statui, mai măreț încă!
Fiece-năbușită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoșteniți,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparține.
Căci chiar și ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
PE NOI nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfățișării aici recunoscută. -
Faptul acesta S-A ÎNÃLÞAT odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălța în miezul lui Nu-se-știe-ncotro, ca înzestrat cu ființare,
și stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
ÞIE ți-l arăt încă AICI, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, și-acum în sfârșit înălțat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susținerii,
cenușiu, a domului din orașul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
NOI suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturisește-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spațiile, dăruitoarele, aceste
spații ALE NOASTRE. (Cât de înfricoșător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simțire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreț totuși, nu-i așa? O, Îngere,
fost-a el măreț și încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depășea. Și totuși,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere și chiar de te-aș implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic șuvoi tu nu poți trece. Ca un braț înălțat
este strigătul meu. Și mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în fața ta
într-un gest de apărare și prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.






Elegia a opta
(Dedicată lui Rudolf Kassner)

Cu toți ochii viețuitoarelor văd
DESCHISUL. Numai ochii noștri sunt ca întorși
și așezați ca niște capcane,
roată, în jurul liberei ieșiri.
Ceea ce ESTE-n afară noi nu știm decât
din căutătura animalului; căci până și pe prunc
îl răsucim și-l silim să privească-napoi
lumea formelor și nu DESCHISUL, care
pe chipul animalelor atât de adânc e. Liber de moarte.
Noi numai PE EA o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfințitu-i în urmă,
iar în față pe Dumnezeu, - și chiar când el înaintează,
înaintează în veșnicie; așa cum își petrec curgerea fântânile.
Ci NOI, nicicând, nici măcar o singură zi
nu avem în față spațiul pur, unde florile
la nesfârșit se învoaltă. Necontenit este Lume,
și niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
și ȘTII că-i fără margini și nu-l râvnești.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el și cineva îl zgâlțâie și-l dezmeticește.
Sau un altul moare și ESTE, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morții nu mai vedem moartea, ci ÎNAFARÃ.
În ochii noștri ficși se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiții, dacă celălalt n-ar fi, mascându-i văzul,
aproape-ar fi de asta, și-s cuprinși de uimire...
Ca din greșeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt... Dar peste celălalt
nu trece nimeni, și iarăși închis e în lume.
Întorși mereu către Creație, noi vedem
doar în răsfrângeri acel Liber,
pe care noi înșine-l întunecăm. Sau poate când un animal,
mut ridicându-și ochii, ne străbate cu privirea-i liniștită.
Iată ce se numește soartă: să fii în fața lumii
- atât și nimic mai mult și mereu în față.

Dacă animalul, sigur pe sine venind către noi
o conștiință-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale și ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el ființa sa
e nemărginită, fără zăgazuri și fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca și viziunea sa.
Și-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
și-n Totul se vede pe sine și vindecat e astfel de-a pururi.

Și totuși, această sălbăticiune ageră și caldă
duce povara și grija unei nesfârșite melancolii.
Căci și în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleșește:
- amintirea, ca și cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credință
și-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanță,
și-acolo totul era suflu. După patria dintâi,
cea de-a doua hibridă pare
și-n destrămare ca vântul.
O, fericirea MICII făpturi,
care RÃMÂNE mereu în Sânul care-a purtat-o;
o, noroc al gâzei ce saltă LÃUNTRIC
chiar și-atunci când nuntește; căci Sânul e Totul.
Și iată semisiguranța păsării, ea care prin obârșie
întrezărește-amândouă tărâmurile
ca și cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închisese,
totuși cu portretul său în veșnică hodină drept capac.
Și cât de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avântându-se afară dintr-un sân. Ca înfricoșat de sine,
despică văzduhul așa cum o fisură
ceașca o frânge. Așa sfâșie porțelanul serii
dâra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatori, pretutindeni, mereu,
întorși către totul și niciodată dincolo-n afară!
Suntem copleșiți. Orânduim. Totul se sfarmă.
Din nou rânduim și iar se ruinează. Noi înșine ne prăbușim.

Cine ne-a răsucit în așa fel că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
celui care pleacă? Ca și cum, ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-,
așa și noi viețuim și mereu ne luăm rămas bun.






Elegia a noua

De ce, când mai lesne-ar fi să-ți petreci popasul existenței
în chip de laur, puțin mai întunecat decât orice
alt verde, cu-acele vălurele (ca un surâs de briză)
pe marginea fiecărei frunze -: de ce atunci
suntem siliți să fim om - și destinul ocolindu-l,
să ducem dorul unui destin?
O, NU, pentru că EXISTÃ fericire,
acest pripit câștig al unei apropiate pierderi.
Nici din curiozitate, sau numai pentru deprinderea inimii
ce s-ar AFLA și în laur...

Ci pentru că a fi aici este mult, și pesemne
tot ce-i aici, pieritorul acesta, are nevoie de noi,
fiindu-ne în chip ciudat hărăzit. Nouă, cei mai pieritori. O DATÃ
fiecare lucru, O SINGURÃ dată. O DATÃ și nimic mai mult.
Și noi, de asemeni O DATÃ. Nicicând încă o dată. Dar aceasta -
O SINGURÃ DATÃ ar fi existat chiar dacă-i numai O DATÃ:
PÃMÂNTEȘTE să fi existat, nu pare cu putință a fi tăgăduit.

Și-astfel ne zorim și voim această-mplinire,
voim s-o încăpem în mâinile noastre umile,
în preaplinul privirilor și în inima noastră fără cuvinte.
Să ne preschimbăm în ea însăși voim. - Cui să o dăruim?
Cel mai drag ni-i să păstrăm totul mereu... Ah! în celălalt raport,
vai, ce-am putea lua cu noi dincolo? Nu privirea, încet-încet
învățată aici, și nimic din tot ce s-a petrecut aici. Nimic.
Durerile, deci. Deci, înainte de toate tot ce greu apasă,
deci lunga-ncercare a dragostei, - nimic, deci, decât - pur -
Denegrăitul. Dar, mai apoi
printre stele, la ce bun: ELE sunt CU MULT mai de nespus.
Nici pribeagul, de pe povârnișul muntelui,
nu duce în vale un pumn de pământ, de negrăit orișicui, ci
un cuvânt agonisit - unul pur - galbena și vioria
gențiană. Suntem poate AICI să spunem: casă,
punte, fântână, ulcior, poartă, livadă, fereastră, -
și mai înalt: coloană, turn... dar S-O SPUNEM, înțelege!
s-o spunem AȘA cum lucrurile nicicând în adâncul lor
nu și-au închipuit că sunt. Nu-i oare tainic vicleșug
din partea tăcutului pământ când el îmboldește pe-ndrăgostiți
ca în simțirea lor fiece lucru să suie-n extaz?
Pragul: ce este pentru doi îndrăgostiți,
dacă tocesc puțin acest vechi prag al ușii,
după atâția alții câți au trecut
și-naintea celor care-or veni..., atât de ușor.

AICI este vremea ROSTIRII, AICI e patria sa.
Grăiește și mărturisește. Mai mult ca oricând
se prăbușesc lucrurile-aici, cele pe care le poți viețui, căci
ceea ce le înlocuiește spulberându-le e-o lucrare fără chip.
O înfăptuire sub cruste gata în orice clipă să crape
de îndată ce impulsul lăuntric crește
și astfel se îngrădește.
Între ciocane dăinuie
inima noastră, ca limba
între dinți, dar care totuși
slăvitoare rămâne.

Îngerului Lumea slăvește-o și nu Negrăitul; PE EL
nu-l poți ului cu mărețe simțiri; în tărâmul
unde el mai deplin se simte, tu ești doar un începător.
Tocmai de aceea, lui arată-i ceea ce-i simplu, lucrul pe-ncetul modelat din generație în generație
și care viețuiește ca un bun al nostru, aici la-ndemână și-n privirile noastre.
Rostește-i lucrurile. Se va opri uimit, așa cum tu uimit ai rămas
în fața frânghierului din Roma sau a olarului de pe Nil.
Arată-i cât de fericit poate fi un lucru, cât de fără vină și-al nostru,
cum până și geamătul durerii pur se-ntruchipează,
slujește ca un lucru, sau moare într-un lucru -, și dincolo,
din trupul viorii, fericit, evadează. Și aceasta,
că tu le slăvești, o-nțeleg lucrurile din destrămare trăind;
trecătoare, ele se încred în noi ca într-un mântuitor,
noi, cei mai trecători.
Ele o vor, și este datoria noastră să le prefacem în inima noastră nezărită,
- o, nesfârșit - în noi înșine! Indiferent ce-am deveni noi până la urmă.

Pământule, oare nu aceasta ți-i voia: nezărit
în noi să renaști? Nu-i oare visul tău
cândva să fii nezărit? Pământule! nevăzut!
Ce altceva dacă nu prefacerea e nepotolita-ți menire?
Pământule, dragule, voiesc. O, crede-mă,
nu e nevoie de toate primăverile tale pentru a mă câștiga, - UNA,
ah! una singură e sângelui deja prea mult.
Fără de nume ție îți sunt hărăzit, și de foarte departe.
Dreptatea totdeauna fost-a de partea ta și e descoperirea
ta sfântă moartea în care te poți încrede.

Iată, trăiesc. Din ce? nici copilăria, nici viitorul
nu se împuținează... O ființare peste măsură
îmi irumpe în inimă.






Elegia a zecea

De-ar veni în sfârșit ziua când, ieșind din crunta înțelegere,
imn de bucurie și slavă să înalț îngerilor ce încuviințează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greș
pe strunele moi, șovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârșit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-ați fi atunci, mâhnitelor nopți.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre șuvițe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârșesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzișul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, și nu numai
anotimp - ci mult mai mult - loc, așezare, culcuș, sol, lăcaș.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt ulițele Cetății-Durere,
unde, în falsa liniște făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se fălește poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curățică și închisă și dezamăgită, ca un oficiu poștal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncrețesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertății! Scafandrii și scamatorii zelului!
Și tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva țopăie la țintă și zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimerește. Și în aplauze pleacă-amețit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbițând și lărmuind. Adulții au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracție: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruiește și te face rodnic...
... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afișul: "Fără de Moarte",
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracții proaspete mestecă într-una...,
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiții se-mbrățișează, -deoparte
și gravi în iarba săracă, și câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgește
o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
- Departe. Noi locuim acolo, afară...
Unde? și tânărul o urmează.
Þinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viță. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morții tineri, în starea lor dintâi
a liniștii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-așteaptă și se-mprietenește cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii și-ale răbdării
finele văluri. - Pe tineri însă
îi însoțește tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-și au lăcașul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noștri
săpau la mine acolo în munții cei mari; găsești câteodată
la oameni, vreo așchie șlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-și trăgea obârșia. Cândva fost-am bogate. -
Și ea-l conduce cu blândețe prin întinsa priveliște a Tânguirilor,
și-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinți ai Tânguirii domneau odinioară-nțelept
peste țară. Îi arată înalții arbori de lacrimi
și câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le știu numai în chip de catifelat frunziș);
i-arată animalele bocetului, păscând, - și uneori
o pasăre țâșnește cuprinsă de spaimă și zboru-i săgetat
în privirea lor înălțată înscrie până departe icoana însinguratului ei țipăt. -
Seara, îl duce la mormintele strămoșilor
din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci pășesc mai încet, și-n curând
asemenea lunii se-nalță, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Și uimirea-i cuprinde în fața acestei încununate frunți, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor așează
icoana umană.

Ci privirea sa amețită încă de proaspăta moarte
nu o deslușește. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufnița dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos - n.r.) Și ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numește: - uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelația mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Și mai departe, către pol:
LEAGÃN; DRUM; CARTE-ARZÃTOARE; PÃPUȘÃ; FEREASTRÃ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind - marele M,
care-nsemnează Mumele... -

Dar e timpul să plece cel mort, și tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licărește
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numește și-i spune: "La oameni
acesta-i un șuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui.
Și-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munții Durerii-din-Începuturi.
Și nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârșit morți ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâțișorii
atârnând în alunii golași sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

Și noi, care-nțelegem norocul
ca pe-un SUIȘ, am fi cuprinși de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.







traducere și note George Popa
Editura Polirom, 2000