(pentru că REM-ul...e făcut pentru cei care visează visele" - M.Cărtărescu)


umbra femeii se lungea pe alee era în amurg
și acolo în vis o singurătate fără speranță
nu mă privi înainte să poți înțelege că repeți o poveste
în spatele ei foșnea împăcată lumina
poate nu-i încă timpul poți să pleci să rămâi
dar eu mă topeam începusem să curg
trecând prin odăi cu mirosuri de in de gutui
locuite de-aceste tăcute femei fără trup
ale neamului meu
eram deja foarte aproape de înțelesul tristeții

când

parcă veneai și plecai în aceeași secundă
te-aprindeai prea puțin din ceea ce ești
fulgerul alb din sângele meu
eu îmbrăcată-n albastru
sau
eu cu mâinile prin ceruri umblând
o fereastră cătând și o gură de aer
să ne găsim din nou undeva prima oară
alege tu locul banal pe Pământ
să nu mai greșim pe la mijloc povestea
lumina bâzâie ca un roi și mă învelește
mi-e milă copilul meu ca un val
încins înăuntru începe să doară cum
se aruncă în mine aceleași cuvinte.

dimineață ploua
fusesem o regină cum nu meritam
îmbătrânisem visând despre
existența acelei Ieșiri.