O Doamne, deși suntem toți la fel în ochii tăi!
Pe acest pământ trăiesc și oameni răi.
Mârșavi, plini de păcate, adevărați călăi.
Ce niciodată pentru ale lor greșeli nu se vor căii.
În schimb vor smulge altor oameni bucuria și speranța de a trăi.

Deși de mult timp ne chinuim ca împreună să conviețuim.
Suntem doar niște muritori sortiți până la urmă morții.
Iar în această lume crudă și dură să supraviețuim.
Ca lupii trebuie să ne arătăm unii la alți colții.

Pentru că încă ne mai despart religia și culoarea pielii.
Fiind supuși nu uneori și chiar mereu greșelii.
Eu nu pot spune decât că e păcat.
Iar dacă toate acestea, ca simplu om
consideri că sunt importante pentru tine.
Nu ești altceva decât un biet ratat.
Ce de acum nu mai însemni nimica pentru mine.
Eu reușind doar să-ți urez, ca de acum încolo să-ți meargă bine.
Iar pe viitor să nu mai îndrăznești să arunci spre mine
nici măcar o simplă și nevinovată privire.
Privirea ta din ochi se vede că-i vinovată.
Deși ai fața de lacrimi inundată.
Iar acum să vi și să afirmi, că suferi de remușcări.
Iar pentru aceasta te aștepti așa de simplu
să ștergem cu un burete ale noastre supărări.

Slabe șanse ca pe viitor să fim mai buni și între noi să ne îndrăgim.
Când nici măcar planeta noastră nu reușim să o iubim.
Resursele ei în pace să le împărțim.
Iar între noi oamenii, așa zise ființe superioare, nu reușim
nici după mii de ani să conviețuim.
În schimb pe zi ce trece, încet, încet o să o distrugem.
Vrem într-adevăr viitorul acesta să ni-l alegem?
Și încep ca orice om să mă întreb,
acum oare
în acest ultim ceas,
dorim să continuăm pe aceeași cale?