și noaptea aceea, noaptea când toate se-ndepărtau
încet de noi, în care ne credeam loviți de alzheimer
și scânceam de groaza că nimeni nu ne va mai recunoaște,
nimeni din cei care ne îndatorează cu un sărut...

ne uităm la reflexele lunii pe epavă
și-ngropăm în nisip
ziua care tocmai ne-a aruncat afară din casă
ca pe-un împărat cu haine de împrumut.

urcăm pe un dâmb, ne-ascundem cât se poate de bine
între biciuștile verzi,
doar pielea scapără-n întuneric, devine un ochi larg deschis
prin care intră și iese dorința acelorași lucruri,
la care nu renunțăm decât de dragul
unei suferințe mai mari.

închidem și deschidem ochii, să limpezim
imaginea mișcată a mulajelor de trupuri
din cearceafurile părăsite.

în orașul acela am stat amândoi multe zile,
dar noaptea era una singură.