agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-08 | |
Ploaia albastră
Plouă albastru ca la începutul lumii, pământul inutil și gol înconjurat de ape se înalță ca o insulă învăluită în ceață deasupra întunericului perfid ce o pândește, desculță și trează eu stau de veghe în ultima noapte de pe pământ ori poate numai ultima noapte din viața mea. Stau nemișcată ca un sfinx cu ochii împietriți, nici un mușchi nu tresare pe fața mea, abia simt cum încet coboară ploaia în jurul meu, șiroaie albastre cu unduiri de șarpe îmi împresoară trupul pătrunzându-l de vis. Picături de vis îmi curg acum prin vene otrăvindu-mă lent până la dispariție. Și toate trec dincolo de mine odată cu timpul rămas îngenuncheat la picioarele mele de parcă aș fi Dumnezeu. Pământul alunecă treptat în noapte, ploaia putrezește totul în calea ei de parcă se apropie sfârșitul lumii, zidurile reci și cenușii stau în umbră într-o continuă surpare, iar templul e putred de la temelie măcinat de ploi și bătut de vânt. Toate sunt doar alte chipuri ale morții. Picături de vis îmi curg acum prin vene otrăvindu-mă lent până la dispariție. Duhuri ale apelor se ridică odată cu ceața unduindu-se înțelepte deasupra haosului. Voi visa până voi ajunge doar o formă ieșind din apă, uitând ce-am fost în viețile trecute voi lua timpul de la început, cu fiecare por al pielii aștept clipa în care mă voi preface în vis. Pământul plutește pe ape ca o insulă toate continentele se strâng pierzându-și încet forma sub apă până ce ultimul punct dispare în haos și apele generoase primesc totul devenind casa întregii lumi ce se descompune pierind odată cu noi. Să visez până ce voi ajunge doar o formă ieșind din apă, ca un duh al apelor voi pluti în ceață spălându-mi încet din memorie amintirile vieților dinainte. Cu o singură privire să șterg ultima urmă de viață de pe pământ, să visez până ce-mi voi pierde conturul și voi ajunge să iau forma visului meu ca picăturile de ploaie albastră care au devenit însăși fața mea. O lume refuzată piere sub ochii noștri coborând încă o treaptă în transparența apei cu unde verzui care șerpuiesc încet și perfid spre adâncuri în timp ce noi vedem cu ochii larg deschiși cum alunecă viața sub apă și nu mai avem nici o putere de a opri măcar scurgerea unei singure clipe înaintea căderii totale. Castele medievale însingurate cu turnuri înalte sidefii strălucind sub apă nori de bronz care respiră printre alge într-un somn adânc de milenii așteptând înconjurați de moarte să li se dea încă o șansă. Razele soarelui vor mângâia țărmul și viața va urca din nou deasupra nopții ca o vrăjitoare bătrână cu chipul ei hâd stând în genunchi în fața soarelui devastată de timp fără milă ca o ruină ce se ridică încet deasupra apei nevrând să se lase dezmembrată plutind încăpățânată și înălțându-se până când apele se vor retrage și vor lăsa numai urmele lor pe nisip mărturie a trecerii lor ca o crimă ieșită la suprafață în amurg ca o singură și ultimă amintire a lumii în care am fost. (din Visul care mă va ucide, Vinea, 2008)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate