Dor.
Stau pe pervaz...
Privesc!
În gol, dar totuși văd
Cum vântul adie ușor,
Fără să deranjeze frunzele vreunei crengi.
Două felinare-n parc,
Trei bănci goale,
Câteva leagăne-n așteptare.
Si îmi e din ce în ce mai dor...
Zecile de blocuri din fața mea,
Cu doar trei, patru camere, unde-i aprinsă lumina.
Cu acest dor nu se obișnuiește,
Nu ai cum, el cu fiecare secundă,
Se înnoiește.
Camera mea dezordonată,
Asemeni inimii mele,
În urma ta!
Și nu în ultimul rând, luna
Care-mi spune că o privim amândoi...
Dor.Îngrozitor.