Tu ai castelul din nisip,
castelul meu este din sare,
ploaia le amestecă,
vântul ne împrăștie,
verba volant,
oare ce-am pierdut?

Pe soclul de marmură
un faun, din bronz rece,
ți-așteaptă zadarnic privirea
și râde.
Undeva, soarele își risipește darnic
alt bronz pe trupul tău cald,
ispită.
Eros, cățelul nostru, nu mă mai latră,
se gudură în brațele altcuiva.
Am rămas cu asul si un șapte de treflă.
Joc singur.Câștig potul cel mare
la care ai plusat înainte,
dar cum să cheltuiesc atâta tristețe
cu care m-ai îmbogățit?
Nisipul și marea sărată -
amintirea castelelor noastre
ruinate, le-am partajat.
Îți rămân veșnic datornic
pentru poarta deschisă în mine
cu cheia unei iluzii.
Virtuțile nu ne duc dorul.
Scripta manent.