Mi-amintesc, cum într-o vară,
mă gândeam, așa,-ntr-o doară,
cum ar fi să fie oare
eu, ființă, într-o floare?!

N-am sfârșit bine de zis
trupul strâns mi-a fost cuprins
într-o frunză verde, lată,
eram floarea minunată
ce-n grădină se vedea,
primadonă se visa!
Și cum sta, gingașa floare,
s-a îndrăgostit de soare
și i-a oferit în dar
dorul sufletului-jar.
Floarea firavă, subțire,
și-a pus vălul, pentru mire,
ca mireasă ea să-i fie!
(N-avea însă pălărie!)
El cu raza lui de foc
a prins floarea de mijloc,
a purtat-o prin pădure
tot nectarul să i-l fure!
Roua norilor i-a dat
să-i fie pentru scăldat
dulci petale - catifea.
Fericită se credea!
Dar spre seară a văzut
că rochița i s-a rupt,
iar petalele frumoase
îi erau pleoștite, roase.
Floarea mândră, parfumată,
se vedea acum... uscată.
Tristă-și plângea rătăcirea,
frumusețea și iubirea...
Suflet-floare chinuit
visul drag s-a isprăvit!..

Și deodată, m-am trezit
sub căldura-i arzătoare...

-Oare-am fost...ori n-am fost floare?

Panciu, 5 ianuarie 2009