Poemathesis


1. Poem extrauterin

Te-am rupt, poemule-n spital,
te-am hăcuit cu degetele crispate
și nu pentru că n-ai fi fost întreg,
ci pentru a-mi îndurera iubirea.

Nu-mi amintesc mai nimic de tine,
bandaj al operației de forțat seppuku,
prin care copilul în cinci săptămâni
a făcut semne că nu intrase bine
iubitei mele luate cu-ambulanța
la ultimul moment din noaptea
când eu îi lipseam mai tare și murea
vrând să te ducă la pieptul ei rece.

Intraseși, poemule copil nerod,
într-o mașină de lângă primărie
ca o hienă-n trupul de bolid scăpat,
făcând la zece seara manevre de raliu,
astfel anunțându-mă să mă-ntorc urgent,
dar eu nu puteam să te cred prins
de nebunia vieții pe-un perete
extrauterin, ca un tablou de preț
lăsat să cadă, din zgârie-nori.

Tu, poemule, în fibrilații împungeai
în mijlocul supt vampiric al iubitei
strigând la mine prin cauciucurile forțate
la maximum de-acel șofer isteric revoltat
care se comporta ca un taur în coridă
răsucindu-și crupa de mășină scumpă
pe centrul străzilor Traian și Mihai Viteazul
apoi lăsând să mai răsufle motorul în parcare
la Casa Albă unde-a lucrat bunicul meu cândva...

Și iarăși izbucnea
și îmi spuneam că șoferul e un mort
ce poate intra în cei vii
semănând cu tine poemule prost așezat
prin niște fire cu sângerări intempestive
mai aproape de mine decât de normal,
o, tu, poem nedescifrat,
haos zămislit între burta iubitei și cea a mea
la un război amoros incendiar
cam de propria-mi aniversare.

Mă-ntreb dacă mă
voiai tu, embrionule...

Cred că m-ai învățat dur
dacă nu cruzimea durerii pierderii din mine
măcar arta s-ajung tată de neam cu Andrei.

Arta asta
să-i zicem Poemathesis
o deprind apostolic după ce putrezești
într-un gol căscat
o groapă de spital
după ce am făcut confetti
cu două pagini de versuri dedicate
iubitei tale Matrix cu o zi înainte
de-a fi externată din spital
luându-l ca martor pentru decizii
chiar pe Andrei.

Hai, că ți-am vorbit urât, mă scuzi,
pentru că tu ești anonim și n-ai fost
nici măcar înscris în Cartea Vieții
deraind din start prin Canalul morții
unde-au fost uciși intelectuali de ruși…

Constănțean și navigator puteai să fii
dacă nu te răsuceai dincolo de perete
făcând cu tifla unei sărăcii de viață
în pământul care nu te-a meritat.

Te-am rupt lâng’-un pat de campanie
lângă mama ta rămasă perplexă
după ce i te-adusesem duminică fătat
pe cele două pagini auzite de ea
doar la mobil, înainte să o vizitez cu tata.
Te-am rupt a doua zi, a opta (luni)
pentru că cifra opt poate fi fatală unei nașteri,
iar tu nu trebuie s-o afectezi deloc pe ea,
poemule din trupul meu prea zăpăcit,
nu vrei pe veci...

Te-am rupt și a rămas cusătura
pe care tu te-ai dus ca un fum nociv
chiar când ea începuse să fumeze opt țigări
și-atunci când se uită la ațele-nnegrite
știe să se ferească pentru vremea dinainte
care o face aptă să mai zămislească
poemele cu viață, Mathesis, arta femeiască!







2. Poematerial hospital

Bărbat al ei,
am pierdut rolul momentan
și m-am trezit regizându-mi
fuga de răspundere
în fața mașinii salvării
chemată de-a mea iubită,
gonit pentru a-și depista sarcina
extrauterină
căreia îi sunt coautor.

Iubita-i dusă la reanimarea
cu fața de întrebări fără ieșire,
ho, spitalule ieșit din frâu,
nu-i lua vlaga, țino-n sân!...

N-am asistat-o la miracolul
pe dos atunci când se zbătea
asaltată de cheful maternității
exacerbat spre-un prag mortal.

Deschide-ți urechi, săli, pavilioane,
saloane, mese, lifturi, buzunare,
tu, hospital – ospiciu ospitalier,
al crudelor nevoi molipsitoare!...

* * *

Iubito, erai să te dispensezi de tot,
rămasă singură într-un cerc medical
care nu te-ajuta deloc la urgență
și nu te scăpa de infernale crampe
deși afirmai că ai dureri acute
la replicile că ai fi alintată
ca o vedetă-n baddy și-ochelari de soare...

Dar șefii medicilor de la etajul șase
ți-au pus la eco abdomenul
după ce mulți te luaseră obiect de studiu
pictural. Spitalul atelier cam dormita…
Sala nu-ți înregistra acustic agonia
până la atrocizarea sarcinii
scăpate din control la un scherzo ferm.

Și erai gata să plătești ambulanța
chemată la unu-două noaptea a doua oară
după ce la zece-unsprezece nu te luase
iar până dimineața viața ta ardea feștila…

* * *

O, muzică de reanimare camerală,
o, trup sleit iubit încă trăind –
cât de fericit am fost că te-am găsit
alimentată cu perfuzii ca o orgă
cu punga roșie de jos ce-incomoda
într-un miros al scăpării din neant
și revenirii cu picioare încă anesteziate!

Ce-i oare acest poem vizual al tău
decât șansa de-a interpreta un lied
ieșit din acompaniamentul de pian trupesc
pe care mi-l dau zvârcolirile tale de șarpe
nemulțumit că te-am lăsat uitată noaptea
spre-a bate în neștire clapele telefonice
la claviatura nunții încă neîmplinite...