Privesc din nou apusul,
ce-mi pare acum
o scoică diafană,
ce acoperă orașul,
cufundându-se tot mai mult
în nisipul de foc
ce-i înrămează originea.

Orașul e doar
un suport
pentru abajurul cald,
sub a cărui vrajă
intru tot mai adânc,
cu o plăcere inconștientă
de a-mi asuma riscul
în exlporarea necunoscutului,
pe care parcă-l știu de mult,
pe care-l simt mai aproape și cunoscut
decât cel mai banal lucru care mă înconjoară.

Pe care-l simt parte din mine.