" Fiind Timpul ceea ce este,
Totul legat de el
Este o iluzie.

Sunt bolnav de moarte,
Adică
Moartea m-a îmbolnăvit
Cu prezența ei fantomatică,
Inexistentă, persistentă, insolentă,
Hapsână, persuasivă;
Moartea mea sunt eu,
Eu mor, o parte
Din mine e moartă,
Una a murit deja, deci;
Una va muri,
Ceva în mine a rămas
Încă viu, arzând,
Pulsând, o fi boala
Sau un gând, o
Părere, o
Tăcere.
Tușesc stins și sec,
Expectorând amintiri
Și teamă, multă și neagră
Prin toți porii;
Nimic nu mă ajută,
Sunt singur, iar.

Ce sensuri ascunse
Vor fi fiind pe lume,
Eu neștiind încotro
Să-mi încep, sau continui
Căutarea?

Legături ciudate simt,
Senzații tip deja-vu,
Mă identific cu apa.

Spun ce spun, cum spun,
Nu mă-nțeleg,
Aș vrea altfel,
Caut,
Tac,
Aștept,
Mă topesc,
Mă sting,
Undeva în mine plouă acum.

Mă simt greu.

Atâta primitivitate,
Permisivitate,
Priviri, înțelesuri,
Alte sensuri, ah, și
Promiscuitate!

Învolburată,
Apa, ne-străină mie
Inundă aproape totul;
Turnuri trufașe
Ale neghiobiei,
Înfumurării și snobismului
Strălucesc semețe
Cu fundațiile lor putrezinde
În bătaia ultimului lor soare.

Apocalipsa e în noi.
În mine crește o minciună.

Revolta e un animal chinuit
Și neînțeles, pus în lanțuri
Pentru o umilire perfectă.
Căci nu cunoașterea
E răspunsul, nu!
Ignoranța, nici atât...
Revoluția e ciclică
Iar pacea, efemeră.

Un fel de mușuroi
În care fiecare furnică
Aparține altei specii -
Asta suntem noi,
Asta am ales.

Mă îngrozesc cumplit
Toate aceste povești de viață,
Istorii, istorisiri,
Aventuri, știri, pățanii,
Pilde, amintiri,
Reguli, dogme, legi
Și pe deasupra zace leneș
Ca un rege nesimțit
Haosul Liberului Arbitru.

Cui îi pasă,
De cine și de ce...
Mama își mănâncă puii,
Puii rămași în viață i-o trag mamei,
Leul fuge de hiene,
Prostu' râde-n curu' gol,
Și cu toții ne punem câte
O dorință pe-aceeași
Blestemată de
Stea căzătoare.

Că lumea e nebună,
Nu-i loc de-ntors.

Poți privi în gol
Încercând să prinzi din mers
Șansa
Unui nou început.
Ai dreptul ăsta.

Sau nimic nu contează,
Sau tu, sau eu, sau...
Imposibil de schimbat,
Imposibil de posibil...

Nu poți vorbi de priorități,
Vorbește mai întâi de luptă;
Nu te opri decât
Multă vreme după
Ce ai murit -
Unii numesc asta
Adevărata esență
A trăitului.

Cu-atâtea lupte în jur,
Atâtea revoluții
Spirituale,
Aproape că-ți vine
Să-ți spui și ție
Și altora
Că ai găsit
Ceea ce căutai,
Chiar dacă asta -
Dac-ar fi adevărat
Te-ar uimi și pe tine
Și pe mama ta
Lipsită demult de speranțe.

Cândva, mai demult,
Chiar credeam
Că va veni o zi
În care fiecare-și
Va primi răsplata
Făcutelor și ne-făcutelor,
Ziselor și ne-ziselor;
Acum chiar cred
Că idealismul
A fost importat
De la extratereștri
Și nu a avut priză
Prea mare
La publicul larg și,
Mai ales, la
Conducătorii noștri
Mult iubiți-urâți-temuți.

Și va veni o zi
Când nimeni nu va mai ține
Socoata, pentru că
Nimeni nu va mai fi.
Dar ceva tot va fi -
Va fi
O mare liniște.
Ce bine!

Nici vorbă
De potop, de data asta, nu.

Să nu te miri,
Copile al viitorului,
Asta dacă
Mai ai vreo șansă
Să exiști,
Să nu te miri, deci,
De ce vei găsi,
Ce vei ști,
Cine ești,
Cine-ai fi putut fi, și,
Îmi pare rău
Că trebuie să-ți spun
Și asta, dar,
Te rog pentru că trebuie
Să-ți fie rușine
De ce și cine ești,
Datorită trecutului
Și blestemului
De-a fi și te numi
OM.
Fugi,
Trăiește cu lupii,
Fii ca ei, exact,
Și nu te mai întoarce vreodată.

Am privit stelele,
Căzătoare au ba,
Fără să-mi pun vreo dorință,
Fără să le-o cer,
Fără să le implor
Să mă ia dracului de-aici.

Pe tăpșanul închipuit
Din fața casei mele închipuite,
De mână cu iubita mea închipuită,
Am stat o noapte-ntreagă
Zgâindu-mă la stele-nchipuite
Și vise împlinite.
Ce a ieșit, bine-nțeles?
Un mare nimic
Real-ne-nchipuit,
Căci viața e prea dură
Și strâmtă și îngustă
De-o vreme-ncoace pentru-
A mai fi ceva loc și
Pentru vise și închipuiri...
De-aceea eu,
Atât de mort
De-atâta de demult,
Trăiesc în veci
Un fel de vis în vis. "

EtienneNoir, 10 Octombrie 2008