O rază și balta începe să-nvie,
Cu zgomote scurte din stuful umbros,
Cu valul, ce sticlă dorește să fie
În umbra cea deasă, de pir răcoros.

Pe apă apar cerculețele dese,
E semnul că nada e bună de pus,
Doar ceața se-ntinde fără să-i pese,
Căci luna bătrână, abia a apus.

Pe iarba udată, de roua cea deasă,
Încep să apară cosașii vioi,
Păianjenul negru începe să țeasă,
Să prindă tăunii, ce fac tărăboi.

O barză pășește atentă prin luncă,
Atinge crenguțe și frunzele late,
Deodată cu ciocul de jar se aruncă
Și-ntoarce broscuța blajină pe spate.

O lișiță scoate din papură ciocul,
Timidă se pare, urmată de pui,
Dorește degrabă să schimbe iar locul,
Din apa salcie cu stuful verzui.

Doar lacul bătrân, stăpân deopotrivă,
Tăcut își revede un stol de bâtlani,
Așteaptă, prietenul soare să vină
Să-și spună povestea umplută de ani.