Ce păcat că ne-am scrântit mințile!
noi altora alții nouă noi nouă înșine
așadar respirația devine confuză
nările niște ceva insuportabil
avem de stat până se răzgândesc pescărușii
de a mai face aerul să ofteze cu aripile lor
castele femei lenevesc de-a pururi
se sprijină copac de copac prin rădăcini torsionate doar
și așa ne revenim încet încet la starea normală
după o grea încercare de evadare în necunoscut.
nu dați pe nebunie nămolul de pe fundul lacului
și pe o câtuși de mică aventură în ocean
când setea-i pregătită să descompună minți!