într-o zi un om s-a apucat să ridice o casă
a săpat șanțurile pentru fundație, a legat cofragul,
a pregătit cimentul, a înălțat temelia
ceas de ceas el a pus în piatră, în apă, în nisip, în lumină
ceva mai mult decât piatră apă nisip lumină.
omul aduce cărămizile și pune un rând de var unul de cărămidă
unul cu îngerul său.
așează un rând de var unul de cărămidă
unul cu vise despre ființele care vor crește înăuntru
și vor face din liniște clopot.
omul leagă un rând de var un rând de cărămidă
un rând de un altfel de timp.
se fac ferestrele și la fiecare unghi al lor
e fixat din ciocan din clește din cuvânt
sufletul stăpânului casei gândindu-se la femeia
care-i va umple ferestrele cu flori
va împânzi casa cu viață culoare căldură
va da puls acestor încheieturi de lemn și stâncă.
bărbatul înalță acoperișul și între marginile solzilor de fier
se prinde tăcerea sa ascultând beția de ploi ce-or să cadă
greutatea albului iarna
oțelul gerului de ianuarie.
el construiește hornul iar printre cărămizi
se strecoară poveștile celui care va fi părinte
și-și va convinge ușor copiii
de venirea Moșului cu burta mare
când somnul cade în măduva lumii.
omul coboară, prinde gândurile cu tencuială jos și sus
și în cheile casei și totul este bine.
iar acest năvod al rugăciunilor sale
ține legate nisipul, cărămizile, acoperișul, apa și focul
ca o structură de lumină
ca un turn ridicat pe o aripă de înger.


Tăcut
mă întorc
acasă.
în alte locuri
oamenii descresc rândurile caselor
alungă suflete temeri gând
le calcă-n picioare
le scăldă în praf
și ele devin
prea murdare
prea grele.
date afară din hainele de-nceput
sunt silite să cerșească goale prin lume
de-aceea poate acolo unde războaiele și nebunii
au lăsat prea multe vise fără loc
uneori aerul este atât de greu
încât abia pot respira.