tălpi goale
prin nesfârșirea de sticlă și apă
focul ce arde fără să ardă nimic
și focul ce-așteaptă

un sunet spirală ce nalță cum farmă
și-un vis ce răzbate din toate
o viață chezaș lăsată la poartă
în noaptea furată

prin pântecul ei
șiroaie de lumini în pârâuri pe stradă
deschid albiile ca o nouă posadă
acolo unde nimeni nu vede

câtă vreme ea/el mă separă
libertatea strângând în vocea'i de graur
rămân înafară
iar ea/el trage să moară

*

spre tine pornește un pod
cu totul și cu totul de aur
spre mine
doar linii de cretă

vroiai să spui ceva
un fluture își mișcase aripile
ca un echinox
pleoapele tale

o frunză uscată
ca o mână strânsă
pare a șterge
lumea aceasta incertă

un somn ce tresare
urcând prin tălpile goale
amintiri rămase'n postavul
întins în sfoară

*

ea vorbește
se-aude glasul ei
printre degete cum împletește
ceea ce simte

nimic nu mai are aceeași valoare
despicat o privesc ca pe un sens anume
o întreagă privire
când se întoarce și mă trage din lume

dinlăuntru
cresc brațe pline de vene
ca niște vele
atinse de vânt

din cireș petale fără-de-nume
cad și cade o lume
ea vorbește cu mâinile bete
și glasul ei se-'năsprește