am adus pe lume două tăceri:
prima, cea mai grea,
s-a născut când ceasul rău
își plescăia limbile
în saliva timpului...
vânător înverșunat de cuvinte fără soartă
e mâna care-mi încercuiește destinul,
bifând răspunsuri false,
e ochiul care-mi recompune haloul de frig,
în dimineți cu nori...
a doua stă mereu cu fața la perete,
aparent, nu vânează nimic,
dar simt cum țintește memoria
singurei clipe
când ne vom privi...

Gela Enea