Simt cum se lasă seara
Peste goliciunea gândurilor
Făcându-le să orbecăiască
Fără noimă prin capul meu,
Lovindu-se de singura imagine
Care a mai rămas închisă
În spatele ochilor

E întuneric
Iar privirea întoarsă către
Înăuntrul fără de sfârșit
Nu te mai zărește decât
Pe tine,
Umbra a ceea ce am trăit
Ieri
Și speranța a ce va să vie
Poate mâine,
Poate niciodată,
Poate pentru totdeauna

De ce se zbat, oare, toate
Amintirile ?
Oare nu simt
Și ele
Cât mă doare
Absența ta,
Locul gol lăsat de tine,
Urma sărutului fierbinte,
Singurătatea fără de sfârșit?