Privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți!
Bătaia inimii, un fel de-mpins spre moarte,
iar gândul obsesiv, un viciu al simțirii.
La ce vedere a sensului te înfiori
și taci răpus de răsuflări tăiate,
spre-un cer mai otrăvit
decât mirosul unei flori senile?

Te-aș implora s-accepți și să rămâi un orb.
Tu nu ai preaslăvita-ndreptățire
de-a judeca aspectul
și-apoi... ca dintr-un viciu al gândirii
închis în pasiuni,
nu poți jertfi nimic.
Nu m-am gândit văzutului să-i dau
privirea mea în rost ca să te-nșel,
nici degetelor un pipăit sensibil mai curat,
mă zvârcolesc senin și încurcat
între ideile ce vin să moară
la mine în gândire,
oare sunt o comoară-n răzvrătire
aceste tresăriri a ochiului lăuntric?

Din care cerc înscris în Cer am evadat,
străin și-nveninat de câte toate?
De care colț al Lumii sunt legat?
Tot ce-i absurd mă tem că mi se pare...
fiindcă în locul unde stau și judec
mie mi-e cald, iar altora răcoare,
e-atât de relativ adevăratul zgomot
încât, în sinea lui, el poate tace,
cine-i acel ce în priviri se coace
de un real prea ieftin desfrunzit?

Mi-e sete de-un răspuns ce răzvrătit mă cheamă.
În palme am strânsoarea unui lanț,
verigi în atârnare, ochi jelind,
că-n marea lor uimire nu se știe
cum plânsul urcă singur pe retine.
În ce pupilele plesnesc de prea mult bine
când sensuri dau vederii?
De ce-n orbire orice formă moare?
Orb este mai absent decât nevăzător!
În preajma mea respiră gradele de comparație,
când în cimitirul formei chiar apare
statuia unei cruci
căreia-i semeni și pe care o duci.