Lupul singuratic merge
doamne, numai peste lege,
numai peste cea zăpadă
ce va fi cândva să cadă.
A-ntâlnit un îngere
dormitând în plângere.
Creierul i l-a mâncat
lupul cel înfometat.
Hlap și hlop și hlap și hlop
i l-a fost mâncat pe loc,
nu acum ci-n viitor
lupul cel mirositor.

Pe zăpada ce va fi
alergase lupul gri
mult sătul, căci el mâncase
creier de mătase.

Dar și viitorul trece
pe zăpada foarte rece.
Creierul cel mistuit
a căzut în infinit
de din lupul ce mâncase
creier fără oase.

Deci în dulce viitorul
foamea își lățea decorul.
Decorbul.
Deorbul.
Lupul singuratic foarte
se înfometa de moarte,
însă îngeri adormiți
foarte rari sunt și seminți.
Iară îngeri care dorm
se visează doar în somn.

Cade lupul singuratic
pe laba-nghețând apatic
și adoarme și visează
îngeri pe zăpada trează.
Le mănâncă creierul
lepădându-și obiceiul.
După-aceea în alt vis
leapădă tot ce-a ucis,
într-un infinit dormind
visător și trimbulind...
Și rămâne-n vis flămând
lupul șui și alergând,
lupul cel din viitor
de arginturi și de or.
Și visând în vis adoarme
dintr-o foame, dragă doamne,
cu care l-ai otrăvit
de din sus din infinit.

Deci din visul visului
pupila irisului
și-a deschis-o lupul singur.
Ah, și ninge, și ce dingur.
Îngerul visat
l-a întâlnit pe Ararat.
Creierul i l-a mâncat
însă nu s-a săturat,
repede el s-a golit
chiar în infinit.
Deci în visul, visul visului
doarme lupul Cristului
creieru-ametistului
și ninsoarea tristului.
El mănâncă
numai stâncă
leapădă
o lebădă.
Cântec drag de lebădă.