dă-mi nu ani și ani ce poți da orișicui…,

dă-mi râsul înapoi într-o formă de agonie pură
cristalizat în verdele rouat al ierbii dimineața
să-l trag pe nas și să mă chinui de fericire

dă-mi florile prea multe oferite-n neștire
cumpărate, furate, rupte, udate de mine-n balcon sub fereastră
aduse-n buchete ce cu două mâini abia cuprinzi
usucă-le amintirea și așeaz-o cuminte în cutia de lemn
ce ți-am luat-o în dar cu nu-mai-știu-ce ocazie.

adu-mi din toate miile de poze adunate în timp
fructul pasiunii, nu cel cumpărat din tarabă
fă-i o fundiță cu un șnur alb cu roșu
ca al mărțișorului care nu ți-a plăcut
și l-ai purtat doar de ochii mei neînțelegători

am făcut aseară un scurt inventar clișeic
și nu mi-au ieșit, normal, următoarele:
răbdarea din bucatele chinezești, italienești și restul națiilor cu „ești”,
ce dădeam dovadă gătind în tigaia mișto primită de la tine (strategic, nu?)
avântul din dorințele de a-ți așterne prea multe năzuințe la picioare
cu care să mă legi apoi de gât și să-mi doresc brusc alternative
…și mai sunt câteva ce le-am uitat deci,

adu-mi apa ce-o bei să mă spăl nu de păcate
ci de slăbiciunea de a nu fi prea genialul mascul alfa
al cărui comportament ți l-am descris mai în glumă, mai în serios…

te lasă în cumpănă vorbele mele nepricepute,
mai stai puțin că vin să te-ajut,
să fii o cumpănă etalon așa cum ți-ai dorit
măcar să fac și eu un lucru memorabil,
cel care are de primit atâtea,
ca s-ajung în sfârșit să nu am nimic!