Frumos e rodul mâinilor de grădinar
Această vale ruptă a colțului de rai
Se îmbată ades privirea cât cuprinde
De mișunări ce strâng divinul florilor,
De zâmbetu-i pe chip, a florii soarelui-bălai,
Ce prin grădina tatălui se plimbă princiar.
Punând pământ și peste o floare grădinarul
Sădește rond de curcubeie, pentru bălaiul de femeie
Ce bucurii încearcă când soarele-i vorbește
Ce mângâieri și ungeri de un nobil, la ceas de batrânețe...
Dar toată fericirea și liniștea licoare
Sunt aparențe, țăndări sub ciocan
Dintr-un senin se naște firea răvășită a furtunii
Neavenite prorociri atârn pe margine de buză
Pecete ale tăcerii, cad pe copilă fără motiv sau scuză
Ce întristare, până și rozele mijesc a negru
Căci pură a venit și pură pleacă
Mireasa floare în floarea vieții.
Sânt clipe întregi când grădinarul
E treaz în reverie și doarme când e treaz
Nici cum îl cheamă nu mai știe,
La fel ca ieri dar ce e azi!
O pierdere de tot, nu amintire
Ce tristă zi și nu-i putere a închipui
O zi mai plină de nefast cu rostul invers întocmit
Întâi sădește floarea cea bălaie
Apoi pune pământ pe lutul cel de floare
Sărmanul grădinar, fără de soare.