Copilul alb a reușit să treacă zidul înalt.
Îi despărțeau doar câteva ziduri pe atunci. Ferestrele erau prea sus iar ei prea jos și n-au reușit să se înțeleagă asupra momentului.
Zilele au trecut grămadă, uneori mai repede alteori zăboveau mai mult până la despărțire. S-au mai văzut o dată în respirația unei viori ea era cu fața el cu spatele și nici atunci nu s-au înțeles.

Copilul alb mergea din ce în ce mai sigur pe caldarâmul ud.
Felinarele îi luminau pașii apăsați cât să-l poată urmări umbra stingheră. A ajuns la grădina străjuită de labe de felină mare și plină de picioare roșii. Acum nu conta că-s roșii erau pretutindeni.
A intrat decis în casă căutând ceva, pe cineva. Știa sigur că el este în camera roz, hexagonală.
A alergat într-un suflet să-l vadă. Trebuia să îi povestească un film ce începuse cu doi ani în urmă. A deschis ușa.
Camera era goala - o singură fereastră deschisă - În fața ferestrei o oglindă mare, oglinda în care toate femeile sunt la fel. Acum nu mai reflecta nimic. Camera era goală ca o memorie evacuată forțat.