Simt că fata asta nebună
din mine
niciodată n-o să știe ce vrea.

Mi-e bine când nu-mi plănuiesc nimic,
când toate se-ntâmplă de la sine,
ca atunci când am scris în tramvai
o poezie de luni, 7 A.M.
sau când nu mi-a trebuit decât o clipă
să-mi aleg cerceii roșii
din zecile de zorzoane, din vitrină.
Nu vreau să știu ce fac mâine.
O vreme aveam atâtea bilețele post-it
lipite peste tot,
până când n-am mai suportat
ca orice aveam de făcut să-nceapă
cu-n bilețel galben.

Nu m-am gândit niciodată să mă căsătoresc
se poate întâmpla și la treizeci de ani,
ceea ce pe mama o sperie
de parcă știe ea
dacă aia mi-e vârsta la care
o să pot să schimb scutece și să plâng.
În iubire am crezut doar la șaptișpe ani,
acum cred în tine doar ca-ntr-un viciu
așa cum nu te poți lăsa tu de fumat
oricât aș tuși eu adunând scrumiere,
apoi îmi spui că e un rău necesar
și că o să-ți iei țigară electronică.

Te simt dependent de mine,
uneori vise cu noi doi mă sufocă,
la fel cum ți se-ntâmplă ție
printre cărțile mele stivuite aiurea.
Aproape că am uitat toate paginile alea,
nu mai știu ce am mototolit,
doar când mă trece ca un foc viu
dorința de-a intra
în cetatea cuvintelor mele
o fac.

Fără să-mi planific nimic.