Acum când ploaia mă îmbrățișează cu "umeda ei voluptate" mă gândesc la fata aceea
pierdută de mult cine mai știe pe unde
fata care picta flori de câmp și întorcea pânzele cu fața la zid ca să nu le văd și să nu mă înfurii
firește ne e frig ne murdărim cu pământ și ne rămân
prea multe rădăcini prea încâlcite Ar trebui până una alta să mă adăpostesc undeva să mă curăț cu peria de scânduri
ar trebui să spun ceva niște cuvinte dar știți bine că nu se poate
fiindcă devin sublim un fel de înger
și eu de câte ori mă simt așa spăl vasele sau mătur curtea
ca să restabilesc neantul unui deznădăjduit echilibru
Dar toate astea nu înseamnă nimic pe lângă țârâitul greierului imprimat pe bandă de magnetofon
ca glasul prietenului meu care a murit de tânăr și de atunci scrie la versuri și câte și mai câte
în timp ce undeva cine mai știe pe unde fata aceea îmbrăcată în patrafir de aur își zvântă pletele
amețită de vuietul în care ne căutăm unul pe altul și ne iubim nebunește
Oh și plouă iar eu trebuie să reapar în postura mea obișnuită adică ud leoarcă
pentru câteva chestii pe care le purtăm în noi și le îngropăm cât mai adânc cu putință
oh și mai am câteva cărți mai bine le schimb cu altele la fel de cretine
mai bine le citesc noaptea sau mai bine le vând și cu banii
mai bine mă duc la Bufetul Gării la Bombonică unde Maeștrii Extazului întinși pe bănci
ascultă respirația nevăzutei cirezi care umblă pe er
mai bine mă pierd acolo într-un Triunghi al Bermudelor printre borcane cu flori de câmp
ca un copil de 4 ani care visează că se dărâmă podul și cade trenul în apă cu pasageri cu tot