Când nu cerșesc, nu-nseamnă că-s ferice,
Nici sărăciei nu vreau să mă-nchin.
Tânjesc mai mult tristețea să-mi alin
Și-mi oblojesc trăirile calice.
Mi-e foame doar de vorbe, nu de bunuri,
De ochi deschiși pe care să-i privesc,
Nu de minciuni prin care m-amăgesc
Acei ce m-au zvârlit între taifunuri.
Nu sunt slujbaș în casa nebuniei!
Eu mi-am iertat amicii care poartă
Ca pe trofee, năzuința moartă,
Jertfită pe-un altar prieteniei.

Am să mă rog cât inima îmi plânge,
Să trec din ea, în ei, un strop de sânge.