Privesc cu jind negura
În care ar fi trebuit să-mi fii lumină
Și-mi strâng la piept emoțiile tremurânde
Pe care numai privirea ta le-ar putea face
Să mai existe.
Îmi strigă liniștea-n urechi, râsete
Amare
Și buzele reci își doresc acoperământ de
Sărut uitat în vânt
Iar cuvintele nerostite se tânguie și ele în
Întuneric, în speranța ca măcar mâine
Le voi silabisi încet
Însăilând, stingher, un gând de
Rămas bun.