Părinții, copiii, părinții...

Părinții, părinții, eterna poveste
cât de greu la toți ne este
să-i îngrijim cum se cuvine
atunci cand hâda bătrânețe vine !
..................................
Cât de la fel și cât de diferită
e viața noastră a tuturor!
Căci tinerețea trece-ntr-o clipită
maturitatea aduce al vieții spor!

Apoi începe decăderea....
Slabiți și inutili treptat, treptat
ne împărțim cu greu averea
și regretăm ce-n viață n-am aflat.

In sinea noastră adunăm tristețe
că multe-n viață n-am făcut!
Am vrea sa dăm la toți povețe
uitând că am trăit cum ne-a plăcut!

Ajungem slabi, neputincioși
se-mpiedică de noi tot neamul
desigur nu suntem frumoși
și silă facem la tot clanul!

La masa mare n-avem loc...
ne-aduce o tavă cu mâncare
o nepoțică, dacă-avem noroc:
“ia și mănâncă mamă-mare!”

Poate c-am vrea să stăm cu ei
să știm pe lume care-i treaba
să ne vedem neopoții frumușei
simțind ca n-am trăit degeaba!

Am vrea să ne-intrebe câteodată
cum, ce să facă la ceva nevoi....
Dar, nu ne-ascultă nimeni niciodată....
Cu toți-s mai destepți ca noi!

Sau izolați, sau părăsiți
chiar dacă neamul este mare
noi credem că suntem urgisiți
dar……am avut și noi o mamă mare!
.....................................
Părinții, părinții, eterna poveste
cât de greu la toți ne este
să îi cinstim cum se cuvine
uitând ce iute rândul nostru vine!

București, 7 aprilie 1997