Mă biciuia o ploaie șiroind a sânge
Pribeag fiind pe un tărâm stâncos,
Și n-avea cine pentru mine-a plânge
Când îmi urlam durerea de rană pân-la os.

Prin răni îmi sufla vântul cu ploaie amestecat
Iubindu-i ne-ncetat pe cei absenți,
Și m-am târât pe coate, până am aflat
Pragul ușii-nchise al tristei dimineți.

Am acordat încredere unei bucăți de metal
Crezând că voi deveni fericit
Atunci, când am găsit potcoava de cal,
În colbul unui drum nepietruit.

Am crezut prea mult în potcoave
Și în ideea că amuleta mai schimbă sorți,
Până când, bolnav al lumii bolnave,
Am aflat că de fapt... caii sunt morți.