Aici s-a întrerupt tăcerea și parcă timpul a vorbit
De nestatornicia clipei și chipul ei îmbătrânit,
Cu fruntea oglindind păcate și ridul ca un evantai
Þinut în mână de domnițe în fața porților de rai.
Doar sufletul mai plânge încă, el neștiind că ai murit
Când picurau din ramuri frunze pe trotuarul părăsit.
S-a rupt în două o minune cu aripi mari cât un cuvânt
Prin care-am vrut sa stiu candva daca voi fi cel care sunt.
S-au supărat pe noi oceane, dar multe astăzi au secat
Chemându-și apele-n adâncuri sub pleoapele care-au oftat
Și singur blestemând orașul cu trotuarele pustii,
Salut această neputință de-a mă plimba prin galaxii,
Presimt la orice colț de stradă, cu bratele-n care m-ai strâns
Să mă cuprinzi intreaga noapte si clipa s-o oprești din plâns.
Ești undeva la mine-n gânduri și nu știu cum să te culeg,
Orașu-i doar pe jumătate și trotuarul nu-i întreg,
Nu sunt alei cu pomi în floare și nici vitrine cu păpuși
Din care să-mi zâmbească timpul îmbătrânit pe lângă uși.
Adorm visând cum mii de fluturi au mai răpit din calendar
Imagini cu tăcerea serii din care îngerii dispar
Și cineva sfidând pustiul vâslește mai departe-n larg,
Prin liniștea de pe trotuare purtând speranța la catarg.
Așa s-a întrerupt tăcerea și parcă timpul a vorbit,
Sau vâsla lacrimilor mele de malul tâmplei s-a lovit
Făcându-mă să las fiorii în herghelii să se strecoare,
Prin trupul meu rămas ostatic în templul clipei următoare.