Mi-aduc aminte de bunica,
Din zori muncea precum furnica,
Cu multă grijă mă veghea,
Ce dor îmi e de ea!

Mi-e dor de laptele fierbinte,
De mămăligă, brânză, linte,
De strachini, lampă și macate,
De poze vechi, pleduri curate.

Mi-e dor de ulița cu praf,
De hore, sârbe, de taraf,
De fete îmbrăcate-n ie,
De timpul dus, copilărie.

În zori, bunica era trează,
Sărea din pat ca o sfârlează,
Ieșea în prispă, trist privea
Cum licărea ultima stea.

Stăteam ascuns după un geam,
Ofta mereu, o auzeam.
Plângea și lăcrima-n batic,
Cu dorul dus către bunic.

Primise veste-n foi frumoase,
Bărbatul drag îi răposase,
Venise vestea într-un plic
Că am rămas fără bunic.

De-atunci e-n negrele veșminte,
Umblă plângând printre morminte,
Să-i facă cruce, sfânt sălaș
Bunicului erou-ostaș!

Bunica încă îl așteaptă,
Zicea că viața este dreaptă,
Că Dumnezeu nu e nebun
Să ia la cer omul ei bun.

Eram copil, nu-nțelegeam
Că-i făceam rău când întrebam,
De ce-are tulbure privirea?
Ce e războiul? Ce-i iubirea?

Spre casă pașii mă îndreaptă,
Stau neclintit la mica poartă,
Ca o icoană în pridvor,
Bunica sta cu un fuior.

Își depăna trecutul dus,
Amestecând gânduri pe-un fus,
Tot aștepta privind în zare
O umbră-n asfințit de soare.

O strig încet, ușor tresare,
La pieptul ei mă strânge tare,
Cad lacrimi ce-i brăzdează chipul,
"Of, Doamne! Semeni cu bunicul!