Ce poți să ceri și-anume cui
mai vrei să vinzi așa, oricum,
povești din țara nimănui
învăluite-n nori de fum?
Și ce să-ți dea în schimb pe ele,
dacă-ntre flacără și scrum
mai ard mocnit tăciuni de stele
din care umbre cresc în drum?

Rămâi sărac cum te-ai născut,
cu tot ce-ai scris și vei mai scrie
și strânge din neprevăzut
ce simți și nimeni nu mai știe.
Păstrează lacrima-ntre gene,
simbol al vechilor dureri,
povești din ceruri se vor cerne
prin rostul zilelor de ieri.

Un loc pe mal de apă lină
să-ți fie pat și căpătâi,
blestemelor ce vor să vină
și te-or ruga să mai rămâi.
Tu lasă valul să plutească
departe-n țara nimănui,
și unde ar putea să crească
fiori cu gustul amarui.